DE DINCOLO DE MOARTE

Ștefan Dumitrescu - DE DINCOLO DE MOARTE

CELE MAI FRUMOASE POVESTIRI DE DRAGOSTE

DE DINCOLO DE MOARTE

Lumina se lăţi ca o baltă pe duşumeaua care, o clipă, i se păru Matildei Popovici atât de adâncă, încât o cuprinse ameţeala. Închise ochii, ţinându-i un timp strânşi. Nu-i păru rău, viaţa – atâta câtă fusese, o ducea cu ea ca pe ceva care se confundase de acum cu sufletul ei. Şi, la urma urmelor, ceea ce trăim noi nu este altceva decât timpul, materia cea mai pură. Ce e timpul ? Fluidul acela transparent – albăstriu care curge prin văzduh, prin noi, pretutindeni şi din care, dacă apuci o picătură, trebuie să te socoţi fericită. Deschise ochii din nou, de data aceasta văzu liniile covorului, roşul intens, de vişină putredă, ale romburilor. Parcă şi lumina devenise mai clară, mai prietenoasă. Ciudat, de când căzuse la pat, între sufletul ei şi lucruri se stabiliseră relaţii aproape umane. Le simţea calde şi bune sau, dimpotrivă, aspre. Lucrurile au suflet, de asta era atât de convinsă, încât singurul lucru care-i mai rămăsese era acela de a căuta să pătrundă cât mai adânc în sufletul lor.

    Făcu efortul să se mişte, o durea toată partea dreaptă a trupului, Doamne, Doamne, de câte ori nu se gândise la blestemul sau blestemele care apasă asupra sufletului nostru şi pe care nu ajungem să le cunoaştem niciodată, iată, nici în pragul morţii. Pe săliţă se auziră paşi. Urechea i se încordă ca un arc, nu era soţul ei, el avea pasul apăsat şi greoi. Trebuie să fie femeia care o îngrijeşte şi mai face câte ceva prin casă. Aşa, unde rămăsesem, Matilda Popovici îşi reluă gândurile care se chemau unul pe altul, a, da, la răul pe care l-am făcut în viaţa mea. Acum se întorsese cu faţa în sus, o clipă ochii îi rămăseseră liniştiţi, fără să privească ceva anume. Răsuflarea îi era egală,  puţin greoaie. Chipul, cu câtva timp în urmă frumos, i se subţiase şi i se micşorase, ca un fruct care se usucă şi se zbârceşte. Pe albul peretelui nasul i se profila straniu de avântat, aproape ridicul, ca şi cum ar fi avut demnitatea lui. Cel mai rău, şopti. Ştiu … îl ştiu, Doamne, ce păcătoasă trebuie să fiu dacă, după atâta timp, în loc să-mi pară rău şi să fiu speriată, mă bucur. Poate pentru că nu-mi mai este frică de moarte şi o aştept ca pe ceva care vine să mă scape de toate suferinţele. Aşa trebuie să se întâmple, desigur …

Letiţia era o femeie bună, dar mediocră. Şi, de fapt, nici nu era atât de frumoasă cum crezuse ea la început. Adevărul este că Letiţia fusese o femeie mai pe măsura lui decât fusese ea, Matilda. Când îi despărţise, Letiţia şi Stelian Popovici erau căsătoriţi de patru ani. Abia de patru ani. Ce sunt patru ani ? Când îşi sărbătoriseră împlinirea a zece ani de la căsătorie şi se uitase înapoi, ea, Matilda Popovici, avusese realmente impresia că zece ani nu înseamnă nimic. Atunci o cuprinsese disperarea. Zece ani nu însemnau, iată, nimic. O clipă. Trecuseră ca şi cum ai închide ochii şi i-ai deschide apoi repede, speriat că poţi pierde contactul cu lumea. Şi-l aducea bine aminte, era înăltuţ, avea chipul prelung şi învăluit într-o lumină albicioasă. Prima dacă îl cunoscuse pe viitorul ei soţ la o serbare câmpenească. Apoi la ceaiurile date de familia Davidescu.

            Adevărul este că pusese ochii pe el din prima clipă şi, ceea ce o făcuse să se îndrăgostească de el fusese nu frumuseţea lui fizică, ci mai ales felul lui profund de a gândi, de a fi pe lumea asta şi de a se mişca printre oameni. Avea ceva de dansator în el, de prinţ, ceva sfâşietor, plin de melancolie, nespus de frumos. Letiţia i se păruse mediocră, tăcută, lipsită de personalitate. La urma urmelor, abia acum îşi dădea seama cutremurător de limpede, se hotărâse atât de repede să lupte pentru el, gândindu-se la cariera lui diplomatică, încât nici acum nu-i venea să creadă că ea fusese capabilă de lucrul acesta. Primăvara anului 1935, poate unde era tânără, i se păruse un vis. Un vis înalt, ca un spectacol divin. Stelian Popovici era un tânăr cu mari promisiuni, adevărul este că şi alţii îşi puseseră mari speranţe în el şi crezuseră în el poate mai mult decât ea.

 Cam la un an după căsătorie se trezise. Soţul ei nu era ceea ce se cheamă o mare personalitate şi n-avea niciodată să ajungă să lucreze în diplomaţie, sau să fie director general fie şi în cel mai prăpădit minister. Era în schimb un om bun şi, mai ales, profund. N-avea să fie un mare scriitor, la concluzia asta Stelian Popovici ajunsese destul de târziu, dar când îşi dăduse seama de lucrul  acesta, fusese atât de lucid şi de realist încât renunţase imediat cu o uşurinţă inexplicabilă.

 Îi plăcea delicateţea şi bărbăţia lui tăioasă. Era un efeminat numai în raporturile umane, în faţa lumii, a timpului, era un spirit bărbătesc. După douăzeci de ani de căsnicie liniştită şi plină de farmec şi de lucruri dintre cele mai profunde, nu putea decât să-i fie recunoscătoare. Îi dăruise un băiat, acum era student, un spirit mai apropiat de realismul şi voluntarismul ei. În privinţa băiatului nu avea nici o teamă. La început fusese puţin neliniştită când îi văzuse împreună pe fiul ei şi pe fiul Letiţiei, apoi se obişnuise cu gândul că este mai bine aşa, pentru că fiind fraţi era normal ca băieţii să se înţeleagă de minune. În fond, neînţelegerea şi înţelepciunea oamenilor este tot secretul vieţii.

 Lucrul acesta îl apreciase cel mai mult la soţul ei, acea înţelepciune bărbătească amestecată cu tinereţea spiritului său. Asta o făcuse cu adevărat fericită. Cele mai frumoase clipe le trăise în casa lor de la ţară, dacă soţul ei ar fi fost diplomat n-ar mai fi trăit atâţia ani plini de starea aceea de linişte şi bucurie în  casa lor de la ţară. În fond, liniştea aceea amestecată cu bucuria sunt acum sufletul ei, viaţa ei. Letiţia trebuie să fi suferit enorm. Avusese însă, şi lucrul acesta îl admirase cel mai mult la ea, tăria şi demnitatea să nu se plângă şi să nu arate cât suferă de mult. Se căsătorise repede cu un bărbat la fel de bun ca fostul ei soţ, cel puţin lucrul acesta o făcuse pe ea să se simtă mai liniştită. De acum, conturile erau încheiate. Un alt păcat al ei fusese mândria şi autoritatea. Acum mândria i se părea un lucru frumos, inutil şi de neatins, ca o culme de munte înzăpezită, însă câţi nu suferiseră din pricina mândriei şi autoritarismului ei, inclusiv băiatul ei.

 Ca directoare a şcolii de fete fusese atât de severă încât ştia că fetele o porecliseră Regina Americii. Niciodată nu înţelesese această asociere de cuvinte. Şi totuşi, fuseseră momente când se simţea mândră de această poreclă, cel puţin în mintea ei imaginea despre ea căpătase o aură şi o înălţime emoţionantă, ameţitoare. Câte profesoare nu tremuraseră numai la vederea ei şi câte eleve, care astăzi sunt doamne cu situaţii extraordinare, din familii respectate, nu-şi datoresc norocul ei şi prestigiului pe care-l inspira Şcoala de Fete. Păcat că acum lucrurile au decăzut, că demnitatea, prestanţa nu mai sunt la modă, ca şi valoarea omului şi tăria lui morală. De câtă tărie nu dăduse ea dovadă în timpul când luptase ca să-l cucerească pe soţul ei. În primul rând ca să-i atragă atenţia, apoi, după ce începuseră să-şi dea întâlniri (Doamne, ce frumoase îi par acum momentele acelea, emoţia şi spaima că s-ar putea să nu vină, le retrăieşte şi acum), voinţa şi gândirea ei rece, suverană care voiau să-l uluiască, să-l prindă cât mai mult în mrejele ei. Cât mai alerga şi cât se mai omora să-şi schimbe toaletele, coafura i se părea de fiecare dată exagerată şi cât suferise din pricina asta. Se întâlneau în nopţile cu lună prin parcuri, îl lăsa s-o îmbrăţişeze, s-o frângă, îi ardea carnea pe ea şi ea trebuia să rămână cât mai lucidă, deşi ardea de dorinţa de a i se dărui. În nopţile acelea rămânea trează, cu simţurile răvăşite, cu toate instinctele în flăcări, încercând zadarnic să adoarmă sau să rămână calmă.  De câte ori nu-l auzea gemând, sărutând-o şi strângând-o în braţe s-o sfărâme, te doresc, te doresc, te doresc, nu înţelegi că te doresc ! Ea îi lua capul în mâini cu ultimele puteri, Dumnezeule, iubitule, o să murim amândoi. Nu înţelegi că de tine depinde fericirea noastră !

Într-una din seri îl văzuse venind abătut, îi luase mâna, se plimbaseră tăcuţi mult timp. În curând o să se termine, Mati, spuse şi se oprise pe loc, în faţa ei. Am anunţat-o pe Letiţia , i-am spus. A părut că mă înţelege. Mi-a cerut un răgaz să se obişnuiască cu gândul. Îi tremura bărbia, gata să izbucnească în plâns. Ea se lipise de el. Auzi uşa deschizându-se. N-avea chef să vină îngrijitoarea, se simţea bine aşa, singură, era mai mult cu ea, cu sufletul ei şi cu timpul. Apoi erau amintirile care se deapănă la nesfârşit, vesele, ca şi cum ar fi avut viaţa lor. Atunci fusese lupta încrâncenată pentru a-l cuceri, dragostea venise după aceea.

În timpul războiului, în nopţile când îşi băga pumnul în gură să nu ţipe, atunci şi-a dat seama că fiinţele lor sunt legate atât profund şi de trainic, încât moartea lui ar fi însemnat automat  şi moartea ei. Îi era dor de el, nu, nu, ăla nu era dor, era o durere surdă, înfundată. Îşi simţea pântecele de plumb, despicat. Nopţi în şir se rugase în genunchi să vină acasă sănătos, să vină oricum, şi fără o mână, şi fără un picior, dar numai să vină. Nu-şi dorise ea să vină acasă şi să nu mai plece ? Lângă ea îl simţea mai ocrotit, îl ştia în siguranţă, deşi arhitect fiind şi lucrând la Statul Major, Stelian Popovici era mai puţin pus în primejdie decât un ofiţer de artilerie sau din linia întâi. Important este, Mati, îi spunea el, să-ţi simţi sufletul curat, adânc de linişte, să-ţi iubeşti faptele, să aştepţi bucuros ziua de mâine. Faptele de vitejie sunt fie pentru oameni aleşi, fie pentru nebuni. Ea avusese norocul, datorită lui, să se bucure de ceea ce s-ar numi adâncimea şi sacralitatea fiinţei umane şi asta numai pentru că el fusese ceea ce se chema o fiinţă profundă şi delicată. Şi când te gândeşti că bucuria aceasta ar fi durat la infinit. O, nu, Doamne, la infinit, atunci ar fi fost o plictiseală de moarte poate, râse în sinea ei, dar aş fi putut continua mulţi ani, chiar foarte mulţi.

 Un fulger negru îi urcă prin coapsă, parcă despicându-i trupul. Gemu adânc şi se prinse cu mâinile de tăblia patului, chinuindu-se ca un animal înjunghiat. Gemu încă o dată sfâşietor, apoi urlă cât o ţinură puterile. Uşa se deschise şi bătrâna care o îngrijea intră repede. Îi apucă mâna dreaptă şi o ţinu strâns, până-i văzu trupul, acum numai piele şi oase, întinzându-se. Gata, doamnă, a trecut. O să vă fac din nou o injecţie şi o să vă liniştiţi. Bătrâna ieşi şi se întoarse peste puţin timp cu siringa. Faţa Matildei Popovici părea răvăşită, de ceară. Bătrâna o ajută să se întoarcă, de fapt o întoarse ea, apoi îi făcu injecţia cu morfină. Soţul când vine, întrebă în şoaptă bolnava. Bătrâna se uită la ceas atentă, într-o oră, doamnă, cel mult o oră şi jumătate va fi acasă. Ce să vă mai fac ?, întrebă cu glasul scăzut. Muribunda închise ochii, aşteptând parcă să tracă ceva. Broboane mari de sudoare îi străluceau pe epiderma galbenă şi femeia care o îngrijea i le şterse atent cu batista. Mai doriţi ceva, doamnă, întrebă ea în şoaptă. În mintea Matildei Popovici gândul că s-ar putea să moară curând declanşase alte gânduri. Nu, nu-i era teamă de moarte, simţea însă ca un prund cenuşiu în suflet o părere de rău nesfârșită. Ar mai fi vrut să trăiască măcar câţiva ani, să-l fi văzut pe băiat căsătorit. Atunci l-ar fi ştiut şi pe soţul ei în siguranţă. Steli e un om bun, dar fără ea nu s-ar fi descurcat. Mereu a trebuit  să îl împingă discret de la spate. Acum trebuie să se gândească mai mult la ei decât la ea. La ea de ce să se mai gândească ?

Aştepta moartea ca pe un  timp cenuşiu, mereu egal cu sine. Timpul acesta, deşi lipsit de lumină sau de bucurii, era de preferat durerilor cumplite care rupeau bucăţi din trupul ei. Când durerea începea să crească în intensitate, avea impresia că maxilarele şi creierul ei se despică în bucăţi. Oricât ar fi greşit în viaţă, Dumnezeu fusese prea crud cu ea. Şi a greşit când l-a despărţit pe Steli de Letiţia. Măcar să mai fi trăit trei ani să-şi fi văzut primul nepoţel şi să-l fi  ştiut pe el aranjat lângă copii. Ce mai doriţi, doamnă ? auzi ca prin vis, ca şi cum vocea ar fi fost un lucru care ar fi căzut din nori. Simţi că ceva o îndeamnă din urmă. Se gândea mereu la ei, la bărbatu-său şi la băiat. Aveau amândoi nevoie de o femeie. Gândul care-i venise cu o săptămână în urmă i se păruse a fi cel mai bun lucru pe care-l putea face pentru ei. Şi pentru Magda, desigur, ar fi şi pentru ea un lucru binevenit căsătoria. O bucurie ciudată şi galbenă ca o lumină târzie urca în pieptul ei.

 Era greu de admis şi totuşi lucrurile de întâmplau cum nu se poate mai bine. Magda Rădulescu era  prietena ei cea mai bună de ani de zile. Soţul Magdei, un financiar cunoscut pe vremuri, o părăsise după război. De fapt, îşi găsise una, nu plecase el numai de teama comuniştilor. O lăsase cu fetiţa ei. Apoi Magda e o femeie delicată, n-o să-i pretindă niciodată soţului mai mult decât o să-i poată da. Îi trecuse durerea, trupul i se umplea iar de limpezimea aceea galbenă care-i făcea atât de silă. Amintirile veniră iar, parcă erau nişte mărgele roşii pe o aţă, curgeau una după alta. Mă bucur ca proasta, vorbi în gând, apoi se pomeni râzând. Tot în gând, de când nu mai avea putere, totul se desfăşura în gând. Viaţa ei se derula o dată cu gândurile, ea trăia prin gândurile ei. Se bucura că poate, iată, prin moartea ei, să unească şi să le facă să se ajute trei suflete, ba nu, cu fata Magdei, patru. Nici nu s-a gândit ea vreodată, Magda, că va primi un dar aşa de valoros, un soţ minunat picat din cer, pe tavă. În privinţa bărbaţilor Magda, deşi e femeie bună şi frumoasă, a fost întotdeauna o bleagă. De aia  a lăsat-o bărbatu-său. Va trebui să stea de vorbă cu ea, s-o înveţe cum să se poarte cu el, cu bărbatu-său adică, după moartea ei. Încercă să şi-i imagineze făcând dragoste, dar nu reuşi. În fond, amândoi sunt nişte timizi. Dacă ar fi preţuit-o mai mult, ar putea să stea căsătoriţi ani întregi fără să facă dragoste. Se cutremură brusc, de silă sau de frig.

Ce-aţi dori să vă aduc, doamnă, auzi iar vocea bătrânei aşezându-i-se pe frunte ca o pasăre. Aşa o să fie şi când va muri, va veni atunci o pasăre de noapte cu gheare, o clipă parcă simţi ghearele puternice, minerale ale păsării pe fruntea ei, scurmându-i orbitele. Gândul ţâşni ca o piatră aruncată în sus din biata ei căpăţână. Se gândea la Magda. Dorea să fie cu ea, să vină să vorbească, s-o pregătească, în fond ea făcea lucrul acesta pentru că ţinea atât de mult la soţul ei şi la băiat, şi desigur şi la ea, la Magda. Merita din plin câţiva ani de fericire, i-a fost doar o prietenă atât de  sinceră, de bună şi de calmă. Cheam-o pe Magda, se pomeni vorbind tare. Pe gura descărnată cuvintele ieşiră moi, fără putere. Apoi căzu epuizată într-un somn adânc. Bătrâna care-o îngrijea înţelesese. Ieşi afară în antreu să-i telefoneze doamnei Rădulescu, aşa-i spunea ea. Simţea un fel de izvor susurându-i în piept. Ca  o apă rece. Îşi mai reveni. Doamne, ce mult îl iubeşte. Puţini soţi au fost atât de iubiţi ca el. De pildă, în clipa asta ar da totul să poată să-l mai vadă sau să-l ştie fericit, până când va veni şi el la ea, acolo în cer. Era convinsă că există Dumnezeu, îl simţea ca un fel de răsuflare luminoasă şi calmă, de aceea nu-i era frică de moarte. Există viaţa veşnică, se gândi puţin speriată, la perioada de timp care va trece până va veni el la ea. În fond, vorbi în gând, însăşi faptul că i-o dăruise pe Magda e ultimul şi supremul meu gest de dragoste faţă de el. Pe Magda i-o dăruieşte ca şi cum s-ar dărui pe ea.  Cu sete, cu o voluptate de nedescris.

Cu ce este ea vinovată că are cancer, că boala asta este incurabilă ? O clipă avu senzaţia că, dăruindu-i-o pe Magda, trăieşte ea însăşi voluptatea dragostei.  Nu, nu, e mai bine să se iubească. Chiar o va învăţa pe Magda cum să-l provoace, cum să-l facă să o dorească, să-l ispitească. De câte ori nu l-a provocat ea şi nu l-a chemat. Cu bluza roşie şi cu fusta plisată îi plăcea cel mai mult s-o vadă. Ştia până şi parfumul care-l excita cel mai mult. Era de ajuns să-şi frece ca din întâmplare sânii de el, ca s-o ia imediat în braţe şi să-i muşte gura cu poftă. Râse amar. Îşi aduse aminte când făcuseră dragoste într-un lan de grâu. Era o noapte cu lună, ca ziua. Şi ea îl chemase, se lipise de el şi-i muşcase vârful urechii. Apoi fugise prin grâu, ca el s-o prindă. Şi ea alerga şi râdea în hohote. Când obosise  se lăsase prinsă, se rostogoliseră în lanul moale, catifelat, de grâu, mirosind ameţitor şi-l trăsese peste ea. Îi muşcase gura, că-i dăduse sângele, îşi dezvelise trupul şi i se dăruise lacomă. Puterea bărbatului o pătrunsese înfometată de trupul ei fierbinte.

Îl simţise ca pe om rădăcină de foc cum îi arde coapsele şi cum o îngroapă adânc în pământ. Ea, rădăcina aceea a bărbatului, o îngropa adânc în pământ şi ei îi venea să ţipe de plăcere şi-n loc să ţipe gemea cu dinţii înfipţi în umărul lui. Acum o va îngropa în pământ, în adânc, carnea, sângele ei se vor pierde ca un văzduh în marele univers. Numai că acum e altfel. E ceva cenuşiu, care se săvârşeşte de la sine. Atunci ea fusese cea care ştiuse să îl înnebunească pe bărbat. Dacă Magda ar şti să facă la fel, câţi ani, mulţi ani după moartea ei,  ar curge dragostea prin trupul frumos al prietenei sale. Acolo, în cer, ea va primi dragostea lui prin trupul Magdei, căldura de bărbat a soţului ei, mirosind a flori de câmp şi a pădure, de care s-a bucurat atât de mult.

Bine că am fost setoasă de dragoste, îşi zise în gând şi l-am ademenit, l-am înnebunit mereu şi l-am împins să mă dorească, acum mi-ar pare rău că mă duc şi n-am apucat să iubesc. Chiar dacă nu m-am săturat eu de dragoste în existenţa aceasta ! I se părea viaţa plină de o magmă care curgea mereu înspre ea. Gura i se strâmbă de durere, ca o zdreanţă, gata să se rupă. Corpul i se cutremură de silă. Îşi aminti când l-a înşelat. Era acum câţiva ani, dacă ar fi ştiut că moare aşa repede, n-ar fi făcut-o. Acum îi pare rău, a făcut-o mai mult de curiozitate. Ba nu, Stelian Popovici fusese bolnav şi treceau amândoi printr-o perioadă grea. Parcă se răciseră unul de altul, el era mai în vârstă decât ea cu şapte ani. I se părea bătrân, ce i-o fi venit atunci ? De fapt nu se gândea demult la asta, fusese o hotărâre luată pe loc. La un banchet, Nicolae Rubeli o curta mai mult… Era fericită, băuse puţin şi-şi cam pierduse capul. După ce se culcase cu el, câteva zile parcă avea în dreptul pântecului o pată, o rană. Nu fusese cine ştie ce mare fericire. Atunci, peste câteva zile, ca să şteargă din minte senzaţia aceea neplăcută de murdărie şi de pată, se iubise cu bărbatu-său, cu Stelian Popovici.

Îl lăsase s-o iubească mult, să uite amândoi de ei. Avusese o stare ciudată de fericire. Parcă s-ar fi regăsit pe ea, parcă era iar soţia lui. De fapt atunci ştiuse iar, a câta oară, că numai el este bărbatul cu care poate să fie într-adevăr fericită. În lunile care urmaseră îl căutase ea hămesită, doritoare parcă să se umple şi mai adânc de trupul şi sufletul lui.

Auzi uşa trântindu-se. Auzul se trezi în ea ca un animal încă viu, puternic. Asculta atentă, simţind cum puterile o părăsesc. Apoi auzi a doua uşă căzând, şi glasuri. Se bucură ştiind că este  Magda. Aştepta răbdătoare, în timp ce simţea inima în piept cum îi bate din ce în ce mai repede. Deschise ochii mari, în ultimele zile nu mai vedea şi avea ameţeli. O clipă o văzu pe Magda mare şi deformată, ca şi cum ar fi privit-o printr-o lupă. Răsuflă uşurată. Apoi brusc se sperie pentru că se simţi vlăguită, fără pic de putere. Cele două vorbeau între ele în şoaptă. Auzea bine şi deşi ar fi dorit atât de mult să ştie ce vorbesc, renunţă să mai facă efortul să asculte. Pentru asta ar fi trebuit să-şi ţină respiraţia şi să îşi încordeze auzul, ceea ce ar fi însemnat prea mult pentru puterile ei.

Respiraţia mergea de la sine, obosită, liniştită. Ridică mâna cu degetul arătător şi le făcu semn să se apropie. Deschise ochii mari, gemând. Văzu chipul contractat al Magdalenei. Îşi duse mâna la gură şi buza de jos îi tremura îngrozitor. Înţelesese că plângea pentru ea. Ciudat cât de limpede îi era mintea. Lucrul acesta îi făcu plăcere. Iată, Magdalena plângea pentru ea că moare, deşi ea se împăcase demult cu moartea. Ea, de pildă, n-ar putea să plângă. O chemă pe cealaltă pe nume. Apoi închise iar ochii. Acum vedea bine lumina, însă parcă ar fi fost un acid turnat pe o rană.

 Când începu să vorbească iar, adunându-şi cu greu buzele care nu mai voiau parcă s-o asculte şi să se mişte, Magdalena Rădulescu se aplecă încet cu urechea lângă gura bolnavei ca să-i culeagă şoaptele. Bătrâna care o îngrijea rămăsese în mijlocul camerei, respirând cu gura întredeschisă. Vorbele ieşeau gâjâite, ca nişte obiecte fără viaţă, pe gura strâmbă şi hidoasă. La un moment dat se opri. Îşi ţinu ochii închişi un timp, apoi şi-i deschise mari, ca nişte gropi de var. Magdalena Rădulescu îşi duse batista la ochi. Dădu din cap, fără să-şi dea seama ce face. Bătrâna se apropie şi ea. Înţelegea tot, dar nu-i venea să creadă ce auzea. Muribunda  îi cerea celeilalte să se mărite cu soţul ei. Să ai grijă de ei, auzi, de Stelică şi de băiat !!  se auzi numai respiraţia greoaie, de carne putredă. Apoi pieptul i se umflă spasmodic şi nasul i se mişcă asemenea unui os descărnat prin aer. Să-l iubeşti mult … mult, auzi … Cum l-am iubit eu.

 Magdalena Rădulescu dete iar din cap de mai multe ori, în timp ce plânsul o înăbuşea violent. Maxilarul îi căzu din nou, de data aceasta încet, ca un pământ care pleacă la vale. Bătrâna ţipă într-un fel ciudat, sălbatic, un ţipăt plin de o spaimă neomenească. Se repezi pe uşă, răsturnând un scaun şi se întoarse repede cu o lumânare şi un chibrit. Le avea pregătite de săptămâna trecută în bucătărie.

                                                                  * * *

            Era o seară ploioasă. Magdalena Rădulescu aprinse veioza, apoi se băgă în pat ca şi cum s-ar pregăti să citească. Un timp rămase gânditoare. Auzea ploaia ca un fel de descărcare a cerului. Parcă o spăla cald şi neomenesc pe dinăuntru. În minte-şi văzu trupul lucios, pe dinăuntru. Trecuseră trei săptămâni de la moartea Matildei Popovici. Câteva zile umblase pe străzi, răscolită. Nu moartea o înspăimânta şi o obseda, ci expresia aceea descărnată, mortuară a Matildei, a trupului ei. Imaginii de mumie i se alătura automat celălalt chip al ei, o Matildă frumoasă, mândră, strălucitoare, fără să fie arogantă. Cel puţin ea o înţelesese bine, poate de aceea fusese atât de atrasă de ea. O căuta pentru că simţea nevoia să fie în preajma unei fiinţe puternice. Matilda fusese ceea ce se cheamă o femeie superioară, o femeie rasată. Aparenta ei aroganţă şi distanţa pe care o punea între ea şi oameni erau în realitate cu totul altceva. Văzuse prea mulţi oameni mici în viaţa ei, prea multe ticăloşii, ca să nu înţeleagă, cel puţin din instinct, că apropierea de omul mărunt înseamnă, într-un fel, pierderea  unei purităţi de care avea nevoie la fel ca de aer. Poate de aceea căsnicia ei fusese atât de fericită, înţelegerea cu Stelian Popovici fusese profundă, ţinând de zonele elevate, esenţiale ale fiinţei umane, tocmai pentru că soţul ei reuşise să-şi păstreze puritatea şi delicateţea. Se refugiaseră unul într-altul, speriaţi de valurile agitate ale unei noi societăţi bântuite de ură, de egoism, de seisme. Cu trecerea timpului imaginea Matildei muribunde, cu carnea uscată pe oase coborâse treptat, treptat în ceaţa inconştientului.

            Triumfase cealaltă imagine, aceea a Matildei aşa cum fusese ea în tinereţe, o femeie frumoasă, delicată şi puternică. Acea Matildă care-i asigurase şi ei atâţia ani nevoia de certitudine, starea aceea de mediocritate şi linişte în care-i plăcuse atât de mult să se complacă. Abia de câteva zile se gândea cu adevărat serios la ultima dorinţă a prietenei sale. Acum i se părea ciudat că atunci, imediat după moartea ei, nu se gândise deloc la ceea ce fuseseră ultimele cuvinte ale Matildei Popovici. La un moment dat ajunsese să se îndoiască, totul i se părea neclar, ireal, ca şi cum s-ar fi petrecut într-un vis, nu aievea. Atunci simţise întâi ca o rază slabă de speranţă, apoi fusese cuprinsă de o ciudată şi penibilă euforie. Dumnezeule, murmurase speriată, mă bucur că o să mă căsătoresc cu soţul văduv al prietenei mele. Se cutremură îngrozită şi scârbită. Avu un moment impresia că ideea dorinţei  dinaintea morţii Matildei zăcuse în adâncul fiinţei ei, în viscerele inconştientului.

         Clătină îngrozită din cap, ca şi cum ar fi încercat să alunge gândul care o obseda. Nu, nu, ţinea prea mult la Matilda, şi a iubit-o, acesta e cuvântul, din toată inima, ca să-i fi dorit moartea. Este adevărat că în primii ani când rămăsese singură, asta fusese imediat după război şi vremurile fuseseră îngrozitor de grele, iar soţii Popovici o luaseră lângă ei ca pe o soră mai mică, atunci se îndrăgostise  de el, de Stelian Popovici, la început puţin, apoi suficient de mult pentru ca să-i fie ruşine de sentimentele ei. Cu câteva zile în urmă, ca să se convingă şi să scape de starea aceasta grea de îndoială, o sunase pe bătrâna care o îngrijise pe Matilda Popovici. Sigur că da, doamnă. Cum se poate să fi uitat ? Au fost ultimele ei cuvinte şi se spune că ultima dorinţă a morţilor trebuie respectată. Bătrâna ascultase cu răbdare. În definitiv, este problema dumneavoastră dacă vreţi sau nu să vă căsătoriţi cu domnul Popovici, dar eu vă repet că aceasta a fost ultima dorinţă a doamnei Matilda. Îi spuse atunci bătrânei că nu s-a gândit nici o clipă să-i nesocotească ultima dorinţă, dar îi este îngrozitor de penibil să-l anunţe ea pe domnul Popovici, care nu ştie de rugămintea soţiei sale.  Care a fost ultima dorinţă a soţiei lui. O să vorbesc eu cu el, doamnă, fiţi fără grijă.

       Aseară îl sunase şi vorbise cu el la telefon. Nu-l întrebase, nici n-ar fi putut face lucrul acesta, dacă vorbise sau nu bătrâna cu el. Vorbiseră ca doi oameni care se cunoşteau demult. Dacă ai probleme cu menajul, Steli, te rog să mă suni, să nu te jenezi, Mati m-a rugat să te ajut. M-a rugat insistent să am grijă de tine ca de ochii din cap. Aici a râsese uşor, cald, chemător. Vorbiseră apoi despre băiat. A treia zi le făcu o vizită, erau amândoi acasă. Stelian Popovici se apucase de scris. Un roman ?, îl întrebase oarecum consternată. Ştia că  pe vremuri sperase într-o carieră literară, dar se lăsase. Nu ştiu şi, deocamdată, nici nu mă interesează ce scriu. Poate mai târziu. După moartea Matiei am simţit un gol imens. Scrisul e mai mult un gest instinctiv de a umple acest gol.

     Tăcuseră un timp. Era liniştită, uşor emoţionată, băiatul era în dormitorul lui. Îşi pregătea probabil seminariile. Stelian Popovici deschise uşor uşa şi-l întrebă dacă vrea o cafea. Un ceai aş dori, papa, intenţionez să rămân mai mult în noaptea asta. Mă duc să-i fac eu ceaiul, Steli, se ridicase  ea. Tu vrei, probabil, o cafea, Stelică ? Bărbatul dădu din cap în semn că da. Fierbinte, Magda, dacă se poate. Cafeaua era de acum gata, când îl văzu intrând în cameră. Îşi simţi inima bătându-i repede în piept. Stelian Popovici rămăsese în picioare, urmărind-o atent cum toarnă cafeaua în ceşti. În noapte se auzi sirena unei salvări, îndepărtându-se. Magdalena Rădulescu tresări speriată. Am vorbit, Magda, cu bătrâna, spuse el rar, într-un fel neutru, absent, ca şi cum n-ar fi vrut să pună suflet în ceea ce spune. Zâmbi trist. Doamna Velcescu mi-a spus să fiu eu cavaler. O lacrimă i se prelinse din ochiul stâng şi-i aluneca acum pe obraz, înspre bărbia fină, uşor palidă, iritată.

       Trase adânc aer în piept, apoi reluă cu vocea umezită de plâns. Asta înseamnă că a fost lucidă până-n ultima clipă. Că a ţinut foarte mult la noi la amândoi, că a putut să se depăşească pe ea. Tăcu. O pală de vânt scutură fereastra, biciuindu-le nervii. Vom aştepta ca să treacă un an de la moartea ei, Magda, apoi vom face precum a dorit ea. În clipa aceea Stelian Popovici avu atât de concret impresia că soţia lui se găseşte acolo, în aer, deasupra lor şi că îi priveşte cu bunătate şi blândeţe, aprobându-l, încât întinse mâna prin aer s-o mângâie. În depărate, se auzi din nou sirena salvării, pierind în noaptea nesfârşită, catifelată şi bună.