CEL MAI FRUMOS POEM DE DRAGOSTE

Ștefan Dumitrescu - CEL MAI FRUMOS POEM DE DRAGOSTE

CEL MAI FRUMOS POEM DE DRAGOSTE

ANA , STRIGAM !


Ningea cu vieţi peste o lume

în care nimeni nu venise

ningea cu roşu peste-o mare

adâncă de atâtea vise

 

Şi tu stăteai atât de albă

la marginea acestei lumi

şi-ţi beai cafeaua în apusul

care sufla dinspre genuni

 

Şi eu veneam dinspre adâncul

acelor codri-ntunecoşi

cu două cosmosuri pe umeri

în locul ochilor mei scoşi

 

Şi-ţi vedeam capul de departe

pe-un fel de culme un mormânt

care pluteşte şi se duce

venind din veac adus de vânt

 

Şi eu strigam din ce în ce

mai stins şi mai pierdut pe lume

un fel de viscol de lumină

un fel de formă fără nume

 

şi tu piereai înspre pustiuri

în locul capului având

cavou-acela care-n veacuri

bătea sălbatic ca un vânt

 

Ana, strigam, pierduta noastră

mormântul cum plutea pe zări

ca o corabie statuie-n

fosforice a lumii stări

 

Şi cum se subţia cântând

zidirea sfântului cavou

şi se vedea această lume

ca forma propriului ecou

 

Şi mă trezeam ca dintr-un vis

plutind prin aerul pe care

răsăreau dealuri de morminte

şi semne lungi de întrebare

 

Ana, strigam, pierduta noastră

şi mă uitam şi nu vedeam

nimic în toată lumea, Doamne ,

numai câmpii sclipind de geam

 

Şi eu strigam şi tot strigam

zburând prin tine ca prin vis

ningea cu nimeni peste lume

un ochi ningea în sine-nchis

 

Şi ca un fulger coboram

‘nadâncurilor reci câmpii

ningea cu nimeni peste lume

ningea cu morţi peste a fi

 

Ningea şi iar ningea urlând

ninsoarea care se năştea

pe ea din propria-i ninsoare

ningându-se în veci pe ea

 

Ana, strigam, un fel de-abis

în locul vechiului meu trup

plutind prin lume ca apus

în golul sferei ce-l astup

 

Şi mă trezesc ca dintr-un somn

şi mă văd mortu-acelei sfere

acelui cer acelei lumi

plutind prin neguri şi prin ere

 

Şi mângâiam pe dinlăuntru

dinspre adânc înspre afară

femeia albă ce-o privisem

pe ţărmul mării într-o seară

 

Şi începea un fel de dor

de imnuire şi durere

şi eu vedeam cum cresc ca apa

în pântecul acelei sfere

 

Şi-mbrătişam pe dinlăuntru

iubita care mă năştea

cădeau miresmele-n adâncuri

şi-adâncurile înspre ea

 

Şi într-un cer pustiu si antic

în care veşnic tot ningea

numai ninsoare şi ninsoare

nici o lumină nici o stea

 

Şi iar plecam asemeni unei

năluci fosforice pe zare

asemeni unui viscol straniu

de suferinţi mistuitoare

 

Ana, strigam, pierduta lumii

în veci străină şi mireasă

mă lasă să ating cu fruntea

mormântul care nu mă lasă

 

Prin care-asemeni unui astru

străbat pustiile sperând

într-un sfârşit să-l pot ajunge

asemeni lumii pe pământ

 

Şi iar vedeam plutind pe zări

chipul acela şi mormântul

care pierea înspre pustie

în veac de veac iluminându-l

 

Şi eu veneam dinspre adâncul

acelor munţi întunecoşi

cu două cosmosuri pe umeri

în locul ochilor mei scoşi