ȘI TU VEI FI VĂZDUH ROMAN DE DRAGOSTE ȘI FILOZOFIC CAPITOLUL II

Ștefan Dumitrescu - ȘI TU VEI FI VĂZDUH ROMAN DE DRAGOSTE ȘI FILOZOFIC CAPITOLUL II



 Publicăm în serial, romanul „ȘI TU VEI FI VĂZDUH”, poate unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste și filozofice din literatura română. Romanul povestește iubirile fabuloase ale lui Alexandru Vizantidis și ale vestitului Iancu Delamare, în atmosfera fantastică și orientală a sfârșitului de secol XIX și început de secol XX, din Brăila. Marele sociolog Dimitrie Drăghicescu este în acest roman și el personaj principal fiind conștiința și sufletul prin care sunt filtrate și aduse la suprafață din subconștientul colectiv al poporului român poveștile de dragoste.



 ȘI TU VEI FI VĂZDUH

ROMAN DE DRAGOSTE ȘI FILOZOFIC

CAPITOLUL II

   A doua zi am plecat acasă. Tata mă aştepta îngrijorat…Am mâncat şi m-am bărbierit, apoi mama mi-a adus costumul de cangăr, făcut anul trecut. Afară ne aştepta un vizitiu. Ne-am urcat în birjă, şi caii au început să tropăie sacadat şi enervant.

    Unde mergem, tată ? L-am întrebat. Lasă că ai să vezi, mi-a răspuns. Să ai grijă cum te porţi şi cum vorbeşti. Bănuiţi uşor unde mergeam. Ce se întâmplase ? Când a văzut tata prin ce trecusem, că era cât pe ce să-mi pierd minţile, şi mai ales că de acum eram întru câtva întârziat în ale însurătorii, vorbise ca între prieteni cu Solomon Decatide, cel mai bogat armator în regiunea aceasta a Gurilor Dunării şi a Mării Negre. Se cunoşteau de mici, căci amândoi făcuseră afaceri şi se îmbogăţiseră împreună. Domnul Decatide avea două fete, şi trăgea demult nădejdea să se unească şi pe această cale cu tata, mai ales că mă cunoştea, şi avea o bună impresie despre judecata şi puterile mele. Se ivise acum prilejul cel mai bun al înrudirii noastre.

   Fiule, de acum poţi să te socoteşti om la casa ta, mi-a spus tata înainte de a ajunge. Soţie îţi va fi Caliope Decatide, o cunoşti bine, e o fată frumoasă şi are purtări alese. Se pricepe la ţinut socotelile, şi registrele negustoreşti, şi la afaceri, şi o să te ajute mult în munca ta, căci voi să laşi şcoala şi să-mi urmezi în breasla neguţătorească. Aşa am socotit cu maică-ta, şi cu bunul meu prieten, domnul Decatide. A tăcut şi a părut că se gândeşte la ceva. Nu vreau ca fiul meu să-mi iasă din cuvânt,  şi să mă facă de ruşine faţă de cel mai bun prieten al meu. O dată ajuns la casa ta, cu copiii tăi,  o să vezi că viaţa este mult mai simplă.

  Am ajuns şi la porţile casei domnului Decatide… Casele aveau uşile deschise şi odăile erau împodobite ca de sărbătoare. În capul scării domnul Solomon şi doamna Decatide, care s-au îmbrăţişat cu mama şi cu tata, ne aşteptau fericiţi. La urmă de tot a venit şi rândul meu să fiu îmbrăţişat de marele armator şi să sărut mâna şi obrazul mamei Caliopei Decatide…Am intrat în sala mare de oaspeţi… Caliope nu coborâse din odăile ei. Când a venit, după un timp, era roşie ca mărul în obraji. I-am săturat mâna.

  Ei, hai acum, sărutaţi-vă, ne-a încurajat domnul Decatide.

  Ce mai, a zis şi tata. Mai e puţin. În ziua aceea s-a făcut logodna, urmând ca peste  şase săptămâni, după Stămărie, să facem şi nunta…Înspre seară, împins de ceilalţi, m-am retras cu Caliope în odaia ei. Era timidă şi sfioasă, dar altfel avea un suflet tare bun şi foarte frumos. Nu era ceea ce s-ar fi chemat o femeie frumoasă, dar nici urâtă. M-am gândit că alegerea tatei nu era o alegere rea. Dar ce va zice dacă va auzi de Ilia ? Apoi mi-a venit în minte ideea că mulţi oameni bogaţi întreţineau metrese de care nu se ştia niciodată. Mi-a arătat sculele şi podoabele de preţ, încercându-le în faţa mea. După felul cum se purta, mi-am dat seama că viitoarea mea soţie este încă o copilă. Nici nu se împlinise bine, coapsele-i erau încă înguste şi fragile iar piciorul nerotunjit bine. S-a oprit în faţa mea stângace. Ar fi vrut să mi se aşeze pe genunchi, sau să-mi mângâie părul, şi mâinile i se opriseră la jumătate. Şi eu n-am îndrăznit, şi rău am făcut, s-o ajut să-şi împlinească în ceasul acela gândul.

  Nu-i aşa, Alexandre, m-am gândit, a şoptit ea, că am avut amândoi noroc. Am auzit-o vorbind pierdută de emoţie. În clipa aceea mi-a venit în minte ca un fier roşu, cu care m-ar arde pe dinăuntru cineva, chipul Iuliei Alexandrovna. Era frumoasă şi surâzătoare. Parcă mă privea cu surâsul ei, şi în acelaşi timp mă chema.

 Aşa e, Caliope, amândoi am avut noroc, am zis, trist, mai  mult împins de semnificaţia pe care ar fi putut-o căpăta tăcerea mea…Am rămas apoi amândoi stingheriţi. Eu aş fi vrut să ieşim, când am văzut-o trecând înaintea mea şi lipindu-se de mine.

 Alexandre, s-a ghemuit ea la pieptul meu, să fii bun cu mine, să fii un soţ bun şi să mă ocroteşti…Îi ardea trupul ca focul, şi se ruga mereu să fiu bun cu ea. Atunci am luat-o în braţe, că de acum eram logodiţi, şi trebuia să-i arăt cât de cât că-mi este dragă. Am luat-o în braţe şi am sărutat-o pe păr, apoi am sărutat-o pe gură, şi ea de copilă ce era nu ştia nici cum să ţină buzele, şi parcă din clipa aceea mi-a fost şi mai dragă. Însă ce s-a întâmplat în momentul următor a fost de a dreptul cumplit, căci chipul divinei Iuliei Alexandrovna mi-a strălucit în minte mai puternic şi mai dureros. Aproape că am gemut de durere şi i-am dat drumul gingaşei Caliope. Am văzut-o cum se sperie şi cum se face albă ca varul.

 Ce ai, Alexandre? am auzit-o pe Caliope… Nu mai ştiu ce am zis, dar ştiu că toată seara am fost tare chinuit şi tulburat de chipul care mi se aprinsese în minte.  În seara aceea am căzut bolnav câteva zile… Când m-am ridicat din pat şi am putut să umblu pe picioarele mele, m-am oprit în odăile Iliei, frumoasa ţigancă m-a primit cu căldură şi cu zâmbetul pe buze. Cu trupul ei mai frumos ca al nubienelor şi al egiptencelor,  dogorind pe dinăuntru de căldura ţinuturilor din care venea neamul ei. Când  ni s-au potolit focurile din sânge am privit-o printre gene. Dormea leneşă ca o felină, cu obrazul curat ca piersica şi ca migdalele. Dar se trăsese la faţă într-un mod ciudat, care îi da o anume notă de spiritualitate şi de transparenţă. Ilia mi-a ţinut puterile trupului până-n ziua nunţii, când s-a închis într-o odaie şi s-a rugat trei zile şi trei nopţi…. În zilele nunţii, un mire,  cum bine ştie oricine trece prin asta, nici nu ştie pe ce lume se află şi ce se întâmplă cu el. La fel am păţit şi eu. Dar ceea ce ştiu este că în zilele acelea chipul sfânt al Iuliei Alexandrovna mi-a apărut şi mai viu şi mai chinuitor în minte. Într-una din nopţi am visat-o, venea asemenea unei statui de apă limpede pe lume. S-a oprit în faţa mea, o, cum aş putea să descriu frumuseţea aceea mai presus decât orice strălucire pe pământ, căci avea ceva nepământean şi măreţ, ceva dulce şi tânguios, asemenea unei muzici de pe alt tărâm, şi totodată înfricoşător. Mă privea cu ochii ei ca nişte lumini şi parcă o auzeam, o, Alexandre, Alexandre, unde te-ai dus, iubitul meu. Au nu ştii tu că nu există moartea, ci numai o descătuşare de veşmintele cărnii şi ale neputinţei lumeşti, că spiritele sunt veşnice şi însetate…O, de ce n-ai murit din dragoste ca mine, iubitul meu, mai scump decât toate comorile lumii. Însetat îmi este sufletul de tine şi până nu te găsesc, odihnă nu voi avea. Apele ei îmi treceau prin păr ca o boare şi ca o mireasmă nemaitrăită de nimeni şi pierea apoi prin mine în adâncul lumii…Pentru că eram bolnav, am amânat luna de miere pe care Caliope ar fi vrut s-o petrecem la Viena, şi am amânat-o pentru iarnă, să ajungem să ne petrecem sărbătorile la Stambul, ori în Egipt, căci doream amândoi să vedem piramidele. Tata s-a luat de mirare cu boala mea şi l-a chemat iar pe evreul care mă mai scăpase din moarte o dată. Acesta m-a întors şi m-a ciocănit pe toate părţile fără să găsească nici o betegeală trupului.

 Nu este nimic, zice, să nu vă mai îngrijoraţi degeaba, este tot cauza aceea de care a suferit. Apoi a chemat-o pe Caliope între patru ochi şi a vorbit cu ea. Am bănuit eu pe urmă ce i-a spus, şi bine a făcut că i-a spus. După ce a plecat bătrânul doctor, Caliope a venit şi m-a îmbrăţişat, îi ardea trupul ca focul viu, dar eu nu puteam s-o ajut cu nimic. Mi-a spus, jurându-mi credinţă, să nu-mi fac nici o grijă, ea mă înţelege că sunt bolnav, şi mă va aştepta şi până la sfârşitul zilelor să mă fac bine, să ajung în puteri, când îi voi face copii sănătoşi şi frumoşi.  Atâta nobleţe şi înţelegere câtă am văzut la delicata Caliope m-au impresionat până la lacrimi. I-am sărutat mâinile şi genele prelungi şi i-am mulţumit din suflet. N-am văzut o femeie mai fericită decât buna mea soţie în clipele acelea. Zăceam şi aproape că îmi venea să urlu, îmi venea să blestem chipul acela diafan şi mai frumos decât însăşi frumuseţea cea mai răpitoare. Într-un fel începeam să mă simt şi vinovat, şi poate că aş fi ajuns să-mi pun şi capăt zilelor dacă nu aş fi dat cea mai mare parte din vină pe soarta care-şi bătea joc de mine într-un fel care l-ar fi distrus şi pe cel mai tare bărbat. Am trimis după Iancu Delamare, căci aveam nevoie de veselia lui, dar omul pe care l-am trimis nu a fost chip să-l găsească.  Ştiam că singură mea salvare este tot Ilia.  M-am îmbrăcat într-o zi şi am ieşit în oraş, spunând că mă duc la un ghicitor în ţigănie despre care auzisem că ar şti lucruri tainice şi ar avea puteri miraculoase ce mi-ar face bine.

POSTAT AZI 19 11.2017   ȘTEFAN DUMITRESCU