ȘI TU VEI FI VĂZDUH (ROMAN DE DRAGOSTE ȘI FILOZOFIC) CAPITOLUL 3

ȘI TU VEI FI VĂZDUH (ROMAN DE DRAGOSTE ȘI FILOZOFIC) CAPITOLUL 3

 Adevărul este că îmi era dor de Ilia şi voiam s-o văd. Am ieşit şi am făcut cumpărături din stofe fine şi alte scule femeieşti, pe care voiam să i le duc în dar. Soarele mai avea câteva degete stând pe dunga zării, mai mult ca în vis. Toamna începuse să se înstăpânească în partea aceasta de lume, aducând miresme şi sunete ciudate din aerul Levantului… Tocmai mergeam pe uliţa Lipscanilor, uliţă îngustă, cu case vechi, din celălalt veac, pe unde erau magazinele şi prăvăliile grecilor,  armenilor şi evreilor, şi căutam cu ochii o birjă prin mulţimea de oameni, cumpărători şi negustori de toate felurile, când am văzute pe ea…Mai degrabă cred că nu eu am fi văzut-o, ci că privirile mi-au fost trase, ori că fiinţa mea ar fi fost îndreptată către ea după o linie necunoscută a destinului. Mergea prin lumea pestriţă ca şi cum ar fi mers cu mult pe deasupra lor. Avea şi ea ca şi mine, nişte cumpărături sub braţ. Purta o rochie neagră, dar care nu semăna a doliu. Era de o frumuseţe din acelea care te împietresc  în drum şi simţi inima cum ţi se opreşte în loc. O frumuseţe din acelea care te fac să-ţi simţi fiinţa plină de nimicnicie pe lume, te fac să te simţi un vierme sau un fir de praf, şi mai bine nu ai exista pe lume, mai bine nu te-ai fi născut, ori s-ar crăpa pământul sub picioarele tale. Cum să descriu frumuseţea acestei tinere doamne, care plutea peste lume venind din epoci fără seamăn şi din grămada de bijuterii a Levantului.  Să-ţi spun că frumuseţea aceea lumina lumea, poate că este prea puţin, dar fruntea aceea care răspândea o muzică mai dulce decât lumina apusului, făcându-ţi inima să-ţi sângereze, nu-şi avea egal între frumuseţile femeieşti văzute de mine vreodată. M-am apropiat de ea atras hipnotic ca de o forţă cumplită care-mi răscolea toate genunile mele de fiinţă omenească. În primul moment nu mi-am dat seama dar îmi pierdusem capul, uitasem parcă de toate, chiar şi pe ce lume mă găsesc. Gesturile îmi erau febrile şi inima îmi zvâcnea în piept să-mi pleznească. M-am mai trezit, adică mi-am mai venit în fire când am ajuns în apropierea ei, după ce mă strecurasem prin mulţime lovind cu coatele în stânga şi în dreapta. Ajuns în apropierea ei am putut să-i observ obrazul diafan. Avea un ten migdalat de o puritate şi de o frăgezime de piersică, emanând o lumină plăcută, muzicală, aş spune, ca şi cum ar fi fost un ciudat vitraliu al focului din interior…Linia superbă a nasului se pierdea într-o unduire fină către buzele frumos desenate. M-am apropiat atât de mult de ea, încât puteam s-o ating, căci i-am zărit genele fine ca nişte firişoare de lumină. Ca nişte raze de lună. Cred că folosind acest cuvânt prind întrucâtva acea notă de realitate a frumuseţii ei. Era atât de frumoasă încât aveai imediat şi violent senzaţia că fiinţa aceasta nu poate fi reală. O altă impresie vagă, aparţinând mai mult inconştientului, spun lucrul acesta căci mult mai târziu mi-a venit ideea aceasta în minte şi am putut s-o privesc în toată măreţia ei înspăimântătoare, în lumina conştiinţei : şi anume, vaga bănuială că fiinţa aceasta trebuie să fi venit din altă lume în locul acesta, găsindu-se mai mult în trecere. Am rămas puţin în urmă, mai mult ca să nu-i atrag atenţia, de asemenea pentru a nu atrage privirile curioase ale oamenilor asupra noastră.

  Încetul cu încetul devenisem foarte lucid, simţurile îmi stăteau încordate la pândă, iar mintea îmi era transparentă ca şi cum ar fi fost de geam. Nu mă puteam expune nici ridicolului urbei. Cum familia noastră era destul de cunoscută, lesne s-ar fi găsit guri care să clevetească asupra imoralităţii mele. Soarele intrase într-un nor vineţiu, căci tot oraşul se scufundase în apa roşie a apusului. Un roşu sângeriu, ducându-te cu gândul la lucruri tragice, creându-ţi un simţământ înfricoşător. Mergeam în urma enigmaticei şi preafrumoasei făpturi pe care avusesem norocul a o întâlni în cale ca şi cum aş fi mers pe fundul unei mări antice.

 Cât timp am mers pe Bulevardul Mihai Bravu ? căci aşa s-a numit un timp strada mare a Brăilei, asta înaintea primului război mondial. Am mers destul timp, hipnotizat, în urma ei la câţiva paşi. Îi priveam rochia neagră, din cea mai aleasă mătase, răsfrângând şi mai întunecate reflexele sângerii. La un moment dat, îmi aduc aminte, am avut o senzaţie ciudată. Ca şi cum oraşul s-ar fi găsit pe fundul unei mări, sunetele se auzeau estompate, totul mi se părea fantastic şi ciudat. Am făcut efortul să-mi aduc aminte în ce an mă găsesc, parcă m-aş fi aflat într-un timp foarte târziu, şi eu uitasem, pierdusem noţiunea timpului. Mi-am adus aminte cu greu…Oraşul se scufunda şi mai mult în cosmosul sângeriu. Aproape că abia se mai zăreau oamenii între ei. Aşa ceva nu mai văzusem în viaţa mea. O clipă am crezut că am pierdut-o din ochi. Inima a început să-mi bată cu putere, îngrozită la gândul acesta. Am descoperit-o după un timp în mulţime, foarte departe, căci bulevardul era neobişnuit de aglomerat, ca şi cum cineva ar fi scos toţi oamenii din casele lor şi i-ar fi îngrămădit pe bulevardul Mihai Bravu. Am făcut efortul să mă apropii din nou de ea, şi am reuşit după multe ghionturi şi izbituri date în stânga şi în dreapta. I-am putut privi iar mersul acela graţios şi mândru, de gazelă, specific unei femei neobişnuit de frumoase. Era un mers  delicat, şi în acelaşi timp mândru şi arogant. Care te fascina şi te umilea parcă. Şi totuşi exprima atât de multă simplitate şi gingăşie. De pe bulevardul Mihai Bravu, tânăra femeie ce mă vrăjise, a apucat-o pe strada Rozelor. Aerul straniu devenise şi mai întunecat şi mai sângeriu. Aproape că nu-i mai distingeam chipul şi nici silueta, căci trecusem pe celălalt trotuar, dar îmi rămăsese viu în minte ovalul dulce, de gutuie, al chipului ei, cu linii atât de moi şi de rotunde, parcă ar fi fost mii de ani şlefuit de un maestru, care, acum, văzându-şi opera desăvârşită, îi dăruise libertatea.

  Trecătorii erau mai rari acum şi puteam să-mi concentrez atenţia şi mai mult asupra mersului ei de o eleganţă şi de o măreţie desăvârşite. Nimeni nu mai putea avea graţia aceasta. Am cotit pe strada Levantului, astăzi dispărută, căci după război s-au dărâmat casele vechi ale negustorilor armeni, şi s-au înălţat alte construcţii. Parcă văd şi acum casele acelea cu un cat sau cu două, având acoperişurile de olane curate, îngropate de iederă, ca şi pereţii ce abia se distingeau de luxurianta plantă. Arhitectura orientală a acestor minunate vile, ca şi ferestrele în stil florentin, le dădeau o frumuseţe aparte. Cea care o întrecea în frumuseţe pe însăşi Afrodita s-a oprit în faţa unei case, care părea că se deosebeşte de celelalte. Avea ferestrele în arc, o înfăţişare elegantă şi monumentală, şi faţada de marmură. La caturile de sus se vedeau patru balcoane rotunde. Imaginea văzută de afară îţi sugera mai mult unul din acele palate care mai rămăseseră în oraşul de la Dunăre, încă de la începutul veacului trecut, moştenire a faimoşilor neguţători genovezi, neguţători vestiţi ai orientului din veacurile trecute. A părut că-i deschide un valet stilat, îmbrăcat în veşminte roşii, cu fireturi de aur, orientale. Ceea ce observasem până acum mă ducea cu gândul la ideea că doamna care-mi răpise inima trebuie să fi fost foarte bogată. Am aşteptat cam o oră, între timp seara coborâse caldă şi blândă, învăluind în măruntaiele ei acoperişurile, apele, cu mirosurile lor de stuf, de grădini, străzile şi oamenii. Aş mai fi vrut măcar o clipă să-i zăresc silueta. Dar n-am avut norocul acesta. Când am plecat din faţa micului şi elegantului palat genovez, inima îmi era pustie, dar în acelaşi timp trăiam un fel de bucurie şi de speranţă asemenea unui plai luminat care mi-ar tăia fiinţa. Aproape de casă m-am trezit fluierând. Eram vesel şi fericit. Cum bine îşi închipuie oricine, tot aşteptând în faţa palatului ducesei mele, îmi întipărisem în minte şi cel mai mic detaliu al somptuosului edificiu. A doua zi eram hotărât să vin şi să supun observaţiei intrarea pe care dispăruse  magnifica femeie pe care o visam acum necontenit în minte.

  Când m-au văzut aşa de vesel, ai mei s-au bucurat bineînţeles nespus. Caliope m-a întrebat despre ce-mi spusese vraciul, care trebuie să fi fost cauza stării mele de optimism şi de sănătate. Bineînţeles că i-am îndrugat verzi şi uscate tatei. Am încercat să adorm dar nu-mi ieşeau din minte chipul şi silueta frumoasei orientale care-mi apăruse în cale. În noaptea aceea cred că am visat-o până în zori. A doua zi m-am postat bineînţeles în faţa casei care adăpostea capodopera dragostei mele, trezită deodată atât de năvalnic. Oare, trebuie să spun, şi de lucrul acesta mi-am dat repede seama, că le uitasem cu desăvârşire pe buna şi frumoasa Ilia Alexadrovna sau pe focoasa şi misterioasa Ilia, regina ţiganilor, şi eram acum îndrăgostit până peste cap de divina apariţie a prinţesei pe care tocmai  o întâlnisem. Toată fiinţa îmi era o vâlvătaie de iubire.

 Am aşteptat însă zadarnic, căci uşa acelei case impunătoare şi totodată exotice, a rămas toată ziua închisă. Abia seara, când hotărâsem să mă întorc acasă, am întâlnit-o. De data aceasta am trecut unul pe lângă altul. Vă mărturisesc cu mâna pe inimă că atunci când am trecut pe lângă ea, n-am avut curajul şi nici puterea de a ridica ochii şi de a o privi în faţă. Împietrisem tot, ceva mă fulgerase şi îmi topise carnea pe mine. Dacă s-ar fi deschis pământul sub picioarele mele, bucuros aş fi lăsat să mă scufund în adâncul lui, decât să privesc ochii aceia. Dar cine nu-şi aminteşte emoţiile atât de puternice şi devastatoare ale dragostei, şi totuşi atât de dulci, care ne fac atât de fericiţi, încât atunci când suntem bătrâni am da oricât măcar numai să  mai trăim o parte din ele. Am rămas în urma ei, apoi m-am întors.

 Am mai apucat fericit să-i mai zăresc divina siluetă dispărând pe uşa sculptată a bătrânului palat  genovez. A treia şi a patra zi lucrurile s-au petrecut la fel. În cea de a cincia şi în cea de a şasea zi am avut norocul, către seară, să pot s-o privesc mai mult. Parcă eram un văzduh risipit şi înfiorat. Îmi era sufletul ca un cireş înflorit, risipit în tot văzduhul. O, aş fi fost fericit numai s-o văd aşa mii de ani, şi să nu mai fi cerut nimic de la viaţă. Căci ce mai putea viaţa să-mi dăruiască! Iar de aş fi avut norocul să stau cu ea de vorbă, să-i pot privi ochii de aproape, buzele, linia obrazului, şi să pot schimba câteva cuvinte cu ea, aş fi fost cea mai fericită fiinţă din lume. Lucrul acesta  mi s-ar fi părut un dar dumnezeiesc pe care l-aş fi divinizat. Aş fi căzut în genunchi şi i-aş fi mulţumit lui Dumnezeu, sărutând toate icoanele bisericilor şi dăruindu-le cu averi şi cu aur. Uitasem în acele zile de treburi, de prieteni, îl uitasem cu desăvârşire pe bunul meu prieten, vestitul Iancu Delamare, pe femeile pe care le iubisem, şi acum nici nu-mi mai aduceam aminte să se fi petrecut lucrul acesta cu adevărat. Şi iată că, ce nici prin gând nu mi-ar fi trecut, şi nici în speranţele cele mai nebuneşti nu aş fi îndrăznit să sper, s-a întâmplat.Dar vorba unui vechi proverb armean: “Dumnezeu când te dăruieşte, te trăzneşte”, cam aşa s-au întâmplat lucrurile şi cu mine. În cea de a şaptea zi, către seară, am zărit-o apropiindu-se. Şi de unde nu am avut niciodată curajul să omor o gâză, am ridicat ochii şi am privit-o în faţă. Părea visătoare şi că se trezeşte deodată zâmbitoare la viaţă. I-am vorbit cu cele mai alese cuvinte, pe care le compusesem în minte, uitându-le  şi răsucindu-le de mii de ori. I-am vorbit atât de frumos cum cred că nu m-a întrecut nici un îndrăgostit de când este lumea. I-am vorbit atât de delicat, de respectuos şi de gingaş, încât am văzut că lucrul acesta o impresionează plăcut, şi că mă ascultă cât se poate de atentă şi de respectuoasă.

 O, tinere domn, am auzit-o vorbind într-un târziu, şi vocea aceea a ei, caldă şi aburoasă ca un apus pe mări, m-a trezit parcă la viaţă, m-a înfiorat, îmi pare atât de rău că am iscat durerosul şi adâncul dor în fiinţa dumitale, căci eu sunt numai în trecere prin oraşul acesta. Ceea ce-mi spui domnia ta mă cinsteşte şi mă elogiază, aşa cum numai poeţii în veacurile trecute ştiau să  cânte şi să-şi slăvească aleasa inimii. Eu voi pleca însă din oraşul acesta peste câteva zile, căci mă aşteaptă treburi importante, tocmai la Lipsca, în ţara nemţească.

Am început iarăşi a-i vorbi cu patos şi a-i înălţa şi proslăvi  frumuseţea. I-am spus că numai un semn de voi avea de la dânsa, mă voi socoti omul cel mai fericit de pe lume. A părut a fi îngrijorată de starea mea, căci asemenea sentimente puternice lasă de obicei răni în urma lor, ce nu se cicatrizează uşor. Mi-a mulţumit sincer pentru cuvintele alese pe care i le-am spus, promiţându-mi că le va duce cu ea în tainiţele inimii ei pe drumurile pe care avea să le mai bată de aici înainte. Aproape eram să-i cad în genunchi rugând-o numai un semn, o amintire să am de la ea şi mă voi socoti fericit toată viaţa. Şi ceea ce spuneam că nici în visele mele cele mai nebuneşti nu mi-am închipuit vreodată că mi-a fost dăruit de Dumnezeu, s-a întâmplat. Rugându-mă să nu dau un înţeles eronat gestului ei, şi nici speranţe deşarte să nu-mi fac, m-a invitat să petrec seara alături de domnia sa, căci ceva îi spunea că nu sunt un om de rând oarecare. Şi iată-mă pătrunzând în cea mai nesperată şi nevisată Împărăţie. Am urcat treptele de marmură care sunau ciudat, ca şi cum ar fi fost nişte instrumente muzicale.

 Ne-a deschis un valet înalt îmbrăcat numai în fireturi. Am pătruns într-un hol în care te afundai în covoarele de Damasc până la glezne. Te oglindeai apoi în apa limpede că te treceau fiori, a oglinzilor  veneziene. Totul îţi evoca luxul şi fastul, şi bogăţiile fără seamăn ale unor locuri şi ale unor vremuri apuse. Am fost invitat într-un alt salon, culoarea care domina, hipnotică şi pustie, era aceea a apelor de nuanţa grea a albastrului marin. După ce m-a invitat să mă aşez pe o canapea, cum nu mai văzusem în viaţa mea, evocând oarecum stilurile Renaşterii, a bătut de două ori din palme. A apărut o bonă tânără, purta haine nemţeşti şi avea părul blond. Au vorbit în nemţeşte, înţelegând toate cuvintele schimbate. I-a poruncit bonei să ne servească o băutură al cărui nume exotic nu l-am reţinut. Apoi, să fie pregătită masa într-una din odăile de sus. După aceasta s-a întors surâzătoare către mine, rămânând în picioare. Mi-a spus că o cheamă Eulenia, şi că este fiica unui negustor armean şi nepoata unui bogat maharajah indian.

 Acum este în trecere către Lipsca, unde trebuie să primească o mare sumă de bani şi o mare moştenire. Puţin zdruncinată de drum, a hotărât să se odihnească un timp în acest oraş şi în  această casă, care aparţine bunicului ei dinspre tată, cumpărată de mult de la un aventurier genovez care a murit mai târziu în America. Ştiu că  sunteţi licenţiat în litere şi filozofie, lucrul acesta ne bucură nespus, căci are astfel prilejul să-şi etaleze cunoştinţele despre artă şi filozofie. Discuţia s-a înfiripat uşor, după ce am ciocnit şi am băut din licoarea aurie, parcă un zeu mi-a turnat otravă dulce în oase, gurile noastre au părut a fi şi mai slobode.

 O, domnule, cum să vă spun, era de o cultură vastă şi aleasă, observaţiile fine se împleteau cu gânduri foarte adânci, şi avea cunoştinţe  pe care le posedau doar iniţiaţii, nu era de formaţie europeană, gândirea ei se trăgea mai degrabă din filozofiile orientale. Îşi avea rădăcinile în filozofia antică a Indiei şi Egipetului. M-a lăsat cu gura căscată, şi mult timp am ascultat-o cu sufletul uimit. Mărturisesc că am avut o revelaţie, şi am prins lucruri atât de subtile şi de adânci cât n-am aflat de la toţi profesorii mei în ale filozofiei. Bona a venit şi ne-a anunţat că masa este gata, poftindu-ne în odăile de sus, treptele ne aşteptau leneşe, etalând acelaşi gust şi aceeaşi strălucitoare ştiinţă a fastului. Odaia în care am intrat era mai mică, însă la fel de măiestrit mobilată, sculele erau vechi şi de valoare, din veacul celălalt, şi se vedea imediat, chiar de un ochi neobişnuit cu stilurile, că poartă amprenta unor mari artişti din veacurile celelalte. Am mâncat serviţi de aceeaşi bonă, cu purtări deosebit de alese. Şampania din care băusem îmi lumina uşor mintea, ca nişte puncte fosforescente. Mă simţeam uşor, plutind ca într-un vis. I-am mărturisit că o iubesc nespus, cum nu cred să mai fii fost iubire de la începutul lumii, dar lucrul acesta să n-o înspăimânte, ci numai s-o facă fericită, atât cât fericeşte inima unei regine dragostea curată a cavalerului ei…

  M-a privit o clipă în ochi, zâmbetul i-a luminat chipul fericită, şi toată casa a părut că se prăbuşeşte peste mine. Mi-a mărturisit la rândul ei că-i face o deosebită plăcere convorbirea cu mine. După ce ne-am odihnit puţin, am coborât în sala de jos luminată puternic de zecile de lumânări care se reflectau în apele celebrelor oglinzi de Veneţia. S-a aşezat la pianul care dormita parcă în colţul vastei şi elegantei săli. Sunetele dulci, mai pline de poezie decât undele aurii ale unui izvor, au început să se reverse feerice în universul de lumini. Am părut la un moment dat că furat de visare o să cad într-un dulce somn, mai târziu când am făcut efortul de a mă trezi încordându-mi spiritul şi clătinându-mi uşor capul mi-am dat seama că nu oboseala e de vină, ci mai de crezut este că realitatea în care mă aflam este mai degrabă un vis. Am avut, cum să spun, această intuiţie, că acele lumini, acele scule de mare preţ nu sunt aievea, dar că în acelaşi timp ele există, dar într-o altă lume.

  Îmi pătrundea fiinţa un fel de melancolie şi de tristeţe fără seamăn, dureroasă şi dulce ca o otravă, după ceva, fără să ştiu după ce. Strălucitoarea şi dulcea Eulenia m-a observat, căci s-a oprit din aria pe care o cânta, şi m-a privit puţin îngrijorată, întrebându-mă dacă mă simt bine. I-am răspuns încercând să fiu cât mai surâzător că nu e  nimic grav… Să fii trecut poate de miezul nopţii când m-am simţit într-adevăr foarte obosit. Era în bietul meu trup, în norul zdrenţuit şi luminos al sufletului meu, o dorinţă adâncă de a se odihni, de a se întinde jos să se odihnească, oriunde s-ar afla. Şi-a cerut scuze că a abuzat prea mult de atenţia mea şi m-a condus într-una din odăile de la al doilea cat. Lumânările ardeau molcom, răspândind pace şi sacralitate. Bona mi-a arătat patul lat, înveşmântat în broderii scumpe. Ne-am urat noapte bună şi ne-am despărţit. Am căzut imediat într-un somn adânc şi odihnitor.

  Să fii dormit până înspre după amiază, când m-am trezit, oraşul dormita în liniştea şi tihna de dinaintea apusului, iar în casă plutea un fel de mireasmă de flori. Timpul parcă se oprise, sau poate că lucrurile şi zidurile vechi ale bătrânului palat genovez răspândeau un fel de linişte şi de împăcare sufletească. Trupul îmi era curat ca o biserică, iar sufletul se lăsa pătruns de această pace mai dulce decât mierea. Era pentru prima dată când după atâţia ani, iată, bietul meu suflet îşi găsise liniştea, o împăcare adâncă, plină de o bucurie calmă şi profundă. M-am îmbrăcat cu greu căci nu m-am putut rupe de starea sufletească în care căzusem. Când am coborât în sala de oaspeţi, am întâlnit-o pe bonă. Mi-a spus că stăpâna este plecată, are o întâlnire cu avocatul ei, dacă doresc pot să o aştept căci se va întoarce înainte de apusul soarelui. Lucrul acesta la femeile orientale de stirpe bună este o lege. M-am uitat la ceas, până la apusul soarelui mai erau aproape două ore bune, şi cum ai mei nu ştiau nimic de mine, poate în cel mai bun caz că am încăput iarăşi cu veselul Iancu Delamare într-un loc cu vin şi cu lăutari, m-am hotărât să trec pe acasă.

  M-am scuzat că voi ieşi puţin şi am asigurat-o pe bonă că o să mă întorc repede. Cea mai adâncă dorinţă a mea ar fi fost aceea de a mai petrece încă o noapte în compania bogatei şi frumoasei femei care mă uimise cu vasta ei cultură, şi acum, iată, cu îndemânarea ei în afaceri. Când am ajuns acasă, i-am găsit pe ai mei dându-se de ceasul morţii. Au răsuflat uşuraţi când le-am povestit de ştiinţa bătrânului ţigan în arta vindecării sufletului şi în afara tatii, care s-a tot uitat chiorâşi la mine, mama şi Caliope m-au crezut fără pic de îndoială. Le-am spus că e posibil ca în noaptea aceea să întârzii sau poate chiar să rămân o săptămână la el. După ce mi-am luat rămas bun de la Caliope, căci numai ei i-am spus că ar fi posibil să întârzii chiar şi o săptămână, m-am grăbit să mă întorc pe strada Levantului. Când mă apropiam de cochetul palat genovez, am simţit inima bătându-mi îngrijorată. Dacă s-a schimbat ceva, dacă nu mă va mai primi ? În cazul acesta îi spuneam că am venit numai ca să-mi iau rămas bun, să-i doresc călătorie frumoasă, şi să-i dăruiesc inelul cu piatră al bunicii, pe care-l luasem din caseta cu bijuterii şi care o dată şi o dată trebuia să fie al Caliopei.

  Se înserase bine, dinspre mare bătea un vânticel sărat şi răcoritor. Mi-a deschis aceiaşi bonă, afişând acelaşi zâmbet cald, drăguţ, de   subretă învăţată cu purtările alese. M-a condus în sala de primire. Aceiaşi strălucire, aceiaşi linişte îmbibată de o pace veche şi dulce, de lux. Socotind numai după ceea ce vedeam, îmi dădeam seama că bogăţiile pe care puteau să le posede părinţii Euleniei trebuie să fi fost fabuloase în comparaţie cu bruma noastră de avere, chiar şi acum, după căsătoria cu Caliope. N-am aşteptat mult, când am văzut-o pe frumoasa amfitrioană coborând treptele şi ieşindu-mi în întâmpinare. Trebuie să fi fost palid de emoţie, căci surâsul ei,  mai frumos decât lampadarele, s-a frânt uşor într-o expresie de îngrijorare. M-a numit bunul meu prieten, a, bine că te văd, bunul meu prieten, şi m-a întrebat dacă am ceva. Dacă într-adevăr mă simt rău, poate să trimită trăsura să fie chemat medicul ei. Bineînţeles că mi-am revenit repede văzând atâta atenţie şi îngrijorare, atâta căldură din partea ei, ceea ce însemna că nu-i sunt întru totul străin, dar mai ales că între noi se legase o relaţie de amiciţie, plină de respect şi de afecţiune.

  Ce seară minunată a fost aceea! Muzică, discuţii plăcute şi profunde, zâmbete, cultură aleasă,  cochetărie, o şampanie cum nu mai băusem în viaţa mea, dar mai ales acel sentiment de comunicare adâncă, plină de mister şi de sacralitate. O iubeam, ce mai, eram nesfârşit de îndrăgostit de ea, ca să folosesc acest cuvânt ce redă cel mai bine starea mea din momentul acela. O iubeam atât de adânc şi de frumos, încât timpul pentru mine devenise o beţie tulburător de dulce…Simţeam efluviile, o stare ciudată, de fantastic şi de beatitudine, ca şi cum spiritul s-ar întinde în afara ta mai uşor decât o boare luminoasă, simţeam, spuneam, efluviile unei noi vieţi. Ca şi cum pentru mine ar fi început fericirea veşnică. I-am luat mâna, mai frumoasă decât o bijuterie, în mâna mea, ochii ni s-au întâlnit pierzându-se unii în alţii. Am simţit că ameţesc, un fel de cădere în gol care nu se mai termina, aşa cum numai în copilărie îmi aduc aminte să mai fi visat. M-a mângâiat pe obraz şi pe păr…Îmi reveneam ca dintr-o neasemuită beţie. Acum, după atâţia ani, sunt chiar mirat cum de am putut să rezist, cum nu mi s-a oprit inima în loc, sau cum de nu am înnebunit de atâta fericire.

    Mă iubeşti, nu-i aşa? i-am auzit şoapta ca o adiere de vânt. Am căzut în genunchi, izbucnind deodată în plâns, mărturisindu-i, de fapt ceea ce trebuia să-i fi spus, trebuie să fi fost un elogiu al frumuseţii ei şi o descriere a dragostei fără margini pe care o purtam fiinţei aceleia ireal de frumoase. După mult timp, când am ridicat ochii, capul încă îmi mai vâjâia. I-am văzut două bobiţe de cristal în gene. Mi-a mărturisit că în lumea ei se simte foarte singură, că sufletul ei avea nevoie de un om cu o educaţie şi o cultură aleasă, pe care să-l preţuiască. Dacă se va putea şi bunul Dumnezeu ne va ajuta după un timp, dacă eu voi vrea, şi voi lupta pentru lucrul aceasta, s-ar  putea să fie posibilă cununia noastră. Am căzut în genunchi. I-am sărutat mâinile şi picioarele de mii de ori pentru marea fericire pe care mi-o promitea. Am rămas mână în mână, şoptind şi vorbind despre te miri ce, lucruri care în momentul acela ni se păreau nespus de frumoase şi de importante. M-a uimit şi mi-aduc aminte bine, că lucrul acesta căpătase o rezonanţă stranie, şi o anume aureolă de mister şi de teamă, o anume cultură de castă, sau de cercuri selecte, posedând cunoştinţe secrete, un fel de mistere orfice.

  Am mai remarcat de asemenea un alt fapt straniu, bogăţia ei de cunoştinţe, cultura ei vastă şi profundă, limbile antice pe care le vorbea, ştiinţa ei privind viaţa regilor, a marilor reformatori ai lumii, pe care o avea, ca şi cum ar fi trăit realmente la curţile sultanilor orientali şi în acele epoci. Aproape că nu-mi aduc aminte când ne-am culcat  şi când  ne-am despărţit, dar deduc că lucrul acesta s-a petrecut în zori, şi trebuie să fi fost amândoi frânţi de oboseală şi beţi de fericire. M-am trezit tocmai a doua zi, mai bine zis a doua zi noaptea.

  Când am coborât, am găsit-o cântând la pian. Avea un aer hieratic, de uşoară şi îndepărtată tristeţe, o  alungirea diafană a feţei, care accentua şi mai mult acea impresie de straniu, de baroc, de irealitate, ca şi cum ar fi fost mai mult mesagerul altei lumi, ca şi cum ar fi fost mai mult spirit şi mai puţin materie, venind dintr-o lume care ar fi undeva deasupra noastră. Lucrul acesta da frumuseţii ei o limpezime şi o viaţă de o transluciditate care mă fermecase, frumuseţe şi nuanţă pe care cu greu aş putea-o descrie. Mi-a spus că tocmai a împachetat, şi este pregătită pentru drum. Când se desparte de un loc, o anume tristeţe îi învăluie chipul, şi că cel mai bun remediu împotriva ei este muzica. De aceea întotdeauna când se găseşte în aceste momente singurul lucru pe care poate să-l facă este să se aşeze la pian şi să cânte. A urmat o masă luată în pripă.

  Apoi am coborât din nou în salonul de oaspeţi. Un lacheu a venit şi ne-a anunţat că totul este gata. Puteam merge. Mi-a spus că ar dori şi s-ar bucura mult dacă aş însoţi-o în călătoria aceasta, măcar numai o parte din drum. Vă daţi seama că dorinţa mea cea  mai mare era tocmai aceasta. Când am ieşit, afară, în stradă, ne aştepta o caleaşcă imensă, aurită. Unde mai văzusem eu un asemenea atelaj superb şi impunător, amintindu-ţi de curtea vieneză, ori poate de viaţa la curtea lui Ludovic al XIV-lea? Mi-am adus aminte unde mai văzusem asemenea imagine. Într-un tablou. Da, îmi aduceam aminte bine, într-un tablou. Dar nu acesta era lucrul cel mai important care mă frapa, ci altul. Şi anume senzaţia, foarte limpede, că de acum trecusem în altă etapă a vieţii mele, ca şi cum aş fi urcat o nouă treaptă, într-o nouă vârstă. Nu era o vârstă cronologică, ci una spirituală, privind cunoaşterea lumii, aş spune. O stare de maturitate şi superioritate ciudată. Aveam impresia că nu mai eram eu. De fapt acest transfer de personalitate începuse insesizabil, ce e drept, mai înainte. Cred că din clipa în care o văzusem pentru prima dată pe această neobişnuit de frumoasă orientală. Mă simţeam un fel de emir sau mai degrabă un prinţ bogat, stăpânitor al multor bogăţii, sigur pe sine, având conştiinţa puterii şi a superiorităţii lui în lume. O altă impresie, la fel de stranie şi de plăcută, pe care de acum o luam ca un fapt obişnuit, a fost aceea că mă găseam parcă în cu totul alt loc, sau mai bine zis că de acum eram în altă lume.