ȘI TU VEI FI VĂZDUH (ROMAN DE DRAGOSTE ȘI FILOZOFIC) CAPITOLUL IV

Ștefan Dumitrescu - ȘI TU VEI FI VĂZDUH (ROMAN DE DRAGOSTE ȘI FILOZOFIC) CAPITOLUL IV



Publicăm în serial, romanul „ȘI TU VEI FI VĂZDUH”, poate unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste și filozofice din literatura română. Romanul povestește iubirile fabuloase ale lui Alexandru Vizantidis și ale vestitului Iancu Delamare, în atmosfera fantastică și orientală a sfârșitului de secol XIX și început de secol XX, din Brăila. Marele sociolog Dimitrie Drăghicescu este în acest roman și el personaj principal fiind conștiința și sufletul prin care sunt filtrate și aduse la suprafață din subconștientul colectiv al poporului român poveștile de dragoste.



ȘI TU VEI FI VĂZDUH (ROMAN DE DRAGOSTE ȘI FILOZOFIC) CAPITOLUL IV

4

Am luat loc alături de misterioasa şi fascinanta femeie în caleaşca aurită şi lungă, încărcată de bagaje. Bona care o însoţea s-a aşezat în faţa noastră, iar cei doi lachei în livrele impecabile, anunţând fastul unei curţi regale, s-au suit pe capră. Caleaşca a început să zuruie pe străzile unui oraş fabulos. Stăruia pe cer, inundând lumea într-o văpaie argintie, o lună uriaşă, cum numai în basme se poate vedea. Străzile mi se păreau ale unui oraş antic, care poleite de vraja demonică a astrului nopţii, te făceau să te simţi pe uliţele unei capitale din vechea Indie. Vraja care învăluia lumea îmi pătrunsese sufletul şi fiinţa.

Să vă spun că eram fericit, domnule, cuvântul nu ar fi pe măsura divinei stări care pusese stăpânire pe întreaga mea fiinţă. Totul era un vis, o feerie. Nici în cea mai bogată imaginaţie, nici în cel mai superb basm oriental nu se trăieşte o fericire mai mare decât aceea pe care o aveam eu în clipele acelea. Şi fericirea aceea nepământeană parcă se întindea peste întreaga mea viaţă, şi dincolo de aceasta, ca şi cum pentru mine n-ar mai fi existat moartea. După mult timp mi s-a părut că am ieşit din oraşul ca un labirint oriental, cu pagode şi cu tei, cu acoperişuri pierdute printre coroanele caişilor şi duzilor. Am simţit mâna catifelată şi dulce a misterioasei prinţese în mâna mea. Mireasma de tei bătea sub clarul de lună ca un vânt care avea să pustiască lumea…Vedeam câmpii de livezi şi de eucalipţi. Şi caleaşca parcă urca mereu un plai ce cobora, venind  dimpotrivă, din zonele înalte ale unui orizont beat de lumina lunii. Am auzit parcă la un moment dat o batere de vânt mai dulce ca foşnetul unui codru de mătase. Şi cu cât ne îndepărtam, cu atât creştea în mine un dor amarnic şi ucigător de dulce…

O, neasemuită fiinţă, i-am spus, cum să-ţi mulţumesc pentru fericirea fără seamăn  pe care mi-ai dăruit-o şi pentru călătoria aceasta ce-mi pare ca un vis…

Un vis este lumea, iubite, am auzit-o murmurând, şi viaţa şi moartea tot un vis sunt. Cât timp să fi trecut, parcă mii de ani trecuseră şi noi înaintam prin lumina ca un vis, ca o otravă vişinie şi luminoasă a acelei nopţi de beţie. Am auzit iar foşnirea melodioasă a unei mări, şi iar mi-am simţit sufletul înecat şi beat de mireasma de tei materială. Mi-am întors faţa către a ei. O, uitasem în clipele acelea de tot şi de toate! Parcă îi văd linia frunţii şi a nasului, mai fină decât firul de păr întins sub lumina lunii, şi linia bărbiei, divină şi avântată parcă în neant. Părea că adormise sau mai degrabă că se gândea la ceva. Frumuseţea ireală pălea în lumina demonică a lunii izbucnind şi mai năvalnic ca dor şi sete de dragoste în sufletul meu. Am strigat-o încet şi a părut că a tresărit…Şi-a întors uşor chipul către mine şi tâmplele ni s-au atins cutremurate. Se înfiora iarba de baterea vântului, sub cupola nesfârşită a universului.

O, iubitule, am auzit-o oftând, ca o stingere de vânt, din ce adâncuri de lume vin eu ? Şi câte pustiuri şi mări am trecut ? Şi, iată, acum te duc pe plaiurile lunare, şi poate ne va ajuta Dumnezeu să rămânem legaţi pe veci…Şi dorul care-mi bântuia sufletul, începea să sângereze în mine mai dureros şi mai dulce.

Să fi fost înspre dimineaţă, de undeva auzeam venind un fel de cântări sau suspine, ca şi cum ar fi trecut filtrate prin nişte codri de tei. Într-un târziu am poposit în faţa unor porţi înalte de fier. Un fel de porţi împărăteşti, cum mi le imaginasem în copilărie. Parcă aţipisem când am simţit cum mă trezesc şi o dată cu mine am simţit arzându-mi în carne acel dor dureros de dulce după lumea din care plecasem. Valeţii au sărit de pe capră şi porţile s-au deschis troznind şi scârţâind lugubru, din drugii de fier şi din încheieturi. Am pătruns în parcul impunătorului palat. Un parc uriaş, cu piscuri şi ronduri de flori îmbătându-ne cu miresmele lor ca de pe altă lume, cu alei şi cu arbori seculari. În dreapta am văzut piscurile de gheaţă ale unor munţi strălucind în lumina de lună sălbatice. În stânga, ca şi cum ar fi coborât înspre dealuri şi înspre câmpii, am simţit boarea unor codri viguroşi. Îmi luase braţul, şi acum înaintam amândoi pe aleea care parcă nu se mai termina. Când am ajuns la treptele uriaşe ale palatului, am zărit lumina aprinsă în sălile de sus. Ne-au ieşit în întâmpinare bone îmbrăcate în alb şi lachei în livrele ţepene, colorate în negru şi roşu…Totul dovedea o ordine şi o educaţie deosebită. Nici un gest nelalocul lui sau care să bată cât de cât la ochi din partea lor. Se mişcau încolo şi încoace descărcând lucrurile şi transportându-le în odăile de la catul al treilea şi al patrulea, ca şi cum ar fi alunecat plutind pe deasupra pământului. Am fost întâmpinaţi de cea care părea a fi un fel de administrator şef. I s-a dat un fel de raport scurt, spus într-o limbă plină de umbre, de consoane argintii şi cât se poate de muzicală. Prinţesa a părut a fi mulţumită, şi ne-am continuat drumul urcând treptele largi şi feeric luminate de zeci de făclii şi lampioane. Luxul şi fastul, ca şi acea iluminaţie care întrecea lumina zilei orbindu-te, te făceau să te crezi într-o lume feerică, într-o ţară a minunilor.

Am trecut printr-o sală vastă, candelabrele atârnau imense, ca nişte sălcii plângătoare, din tavanul înalt, faldurile perdelelor vişinii coborând până la duşumelele cu covoare grele. Toate îţi vorbeau despre bogăţiile fabuloase, şi despre puterea celui care trebuie să fi fost părintele acestei femei demonic de frumoase. Am pătruns într-o sală mai mică… Aici am văzut masa aşteptându-ne. O bonă la fel de bine crescută şi care nu  a scos tot timpul nici măcar un cuvânt, s-a ocupat de servirea noastră. Dintr-o sală alăturată se auzeau sunetele pure ale unui pian picurând prin perdelele fastuoase şi prin zidurile acoperite de scene picturale…Când am rămas singuri şi bona s-a retras înclinându-se graţioasă, neasemuit de frumoasa orientală mi-a luat mâna în mâna ei şi m-a privit în ochi până când am simţit că mă scufund ameţit de adâncul ce mă sorbea…

I-am auzit şoaptele de dragoste cum mă învăluiau ca  nişte miresme şi ca nişte mângâieri, în timp ce un dor după ceva aflat deasupra noastră se năştea în mine cutremurându-mă. Şi parcă nu vorbeau acele buze, şi fiorul cuvintelor venea din altă lume, prin gura aceea ucigător de dulce. Un fel de  muzică şi de cuvinte greu inteligibile pe care le înţelegeam numai în adâncul meu îmi vorbeau despre suferinţele ei. Despre ruperea ei dintr-o lume celestă, despre trecerea printr-un spaţiu al deşertului, ca să ajungă şi să mă găsească pe mine. Despre un dor chinuitor şi  despre un drum asemeni unei raze după care s-a călăuzit: că acum m-a găsit, şi drumul nostru fără întoarcere a început, că vom avea depărtări fără saţiu de străbătut pe plaiurile suburanice până a ajunge în lumea esenţelor. Şi cu cât vorbea mai mult, cu atât înţelegeam ce n-aş fi putut înţelege viaţa toată şi mintea mea niciodată nu ar fi străbătut. Cădeam într-un fel de somn ca o străvedere, căci deşi eram nemişcat şi simţurile îmi erau adormite, vedeam şi înţelegeam totul.

Într-un târziu ne-am ridicat, mi-a dat mâna şi asemenea unor miri, în faţa altarului, am pătruns în altă încăpere, iluminată altfel, într-o dulce penumbră luminoasă, ca şi cum lumina ar fi luminat înspre înlăuntrul ei, al sinelui, pereţii luminau asemenea unor delicate şi muzicale vitralii, iar covoarele te cuprindeau asemenea unor ape mari…Acolo am văzut-o mai subţire, ca şi cum ar fi fost o muzică ce m-ar pierde. I-am văzut chipul alungit, muzical şi ireal ca şi cum s-ar înălţa. Am luat-o în braţe, căci mâinile ridicate în aer, şi acea suferinţă noptoasă, care o scufunda în altă lume, mă făceau să mă agăţ de ea şi s-o cuprind mai mult din dorinţa de a nu o pierde, de a nu ne dezagrega într-un straniu coşmar. I-am simţit buzele asemenea unor ape, asemenea unor sunete, luându-mă şi topindu-mă în spaţiul în care simţeam că mă topesc şi mă pierd, aşa cum se pierde sunetul unui nai în lumina sublunară a unei nopţi de vrajă…Am simţit trupurile topindu-ni-se unul în altul şi căldura moale şi dureroasă a unui strat întunecat de aer.

POSTAT AZI 20 11 2016     ȘTEFAN DUMITRESCU