ȘI TU VEI FI VĂZDUH (ROMAN DE DRAGOSTE ȘI FILOZOFIC) CAPITOLUL XII

Ștefan Dumitrescu - ȘI TU VEI FI VĂZDUH (ROMAN DE DRAGOSTE ȘI FILOZOFIC) CAPITOLUL XII


Publicăm în serial, romanul „ȘI TU VEI FI VĂZDUH”, poate unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste și filozofice din literatura română. Romanul povestește iubirile fabuloase ale lui Alexandru Vizantidis și ale vestitului Iancu Delamare, în atmosfera fantastică și orientală a sfârșitului de secol XIX și început de secol XX, din Brăila. Marele sociolog Dimitrie Drăghicescu este în acest roman și el personaj principal fiind conștiința și sufletul prin care sunt filtrate și aduse la suprafață din subconștientul colectiv al poporului român poveștile de dragoste



 ȘI TU VEI FI VĂZDUH

(ROMAN DE DRAGOSTE ȘI FILOZOFIC)

CAPITOLUL XII

                                                  12

 Am tresărit uşor, zgâlţâit de scaunul care se mişcase sub mine. Aţipisem, de când? Şi parcă departe, peste curţi am auzit cântecul stins al unui cocoş…Pe fereastră, prin perdelele grele, se strecura lumina cernită a unei luni obosite. Prin întunericul îndulcit zăream capul profesorului Drăghicescu. Ciudata şi dulcea aţipeală în care căzusem, în timpul acesta ceva în mine rămăsese treaz şi senin, un fel de veghe luminoasă, astfel că puteam să aud tot ce-mi povestise bătrânul profesor. Cuvintele lui îmi picurau calde în auz, iar vraja artei sale de povestitor îmi adormea sufletul, aşa cum adorm copiii după ce ascultă poveştile spuse de bunicii lor…Trebuie să fie înspre zori, mi-am zis în gând, n-avea nici un rost să-l trezesc din picoteala şi somnambulismul lui de povestitor, mai ales că ceea ce spunea era atât de frumos şi de interesant.

 Toamna se anunţa din timp, am auzit vocea caldă şi ceţoasă a profesorului, vaporul înainta cuminte pe apa Mării Negre. Când zilele erau frumoase rămâneam mai tot timpul pe punte…Zările ceţoase ca nişte suflete pline de nostalgie îmi făceau bine…Atunci mi-am dat seama ce important este ca omul să mai schimbe locul, spiritului uman îi fac bine priveliştile noi, îi îmbogăţesc memoria, îi întineresc şi îi împrospătează viaţa interioară. Am trecut prin strâmtori, şi cum s-a ivit posibilitatea unui transport la Veneţia sau Venezia cum îi ziceau localnicii, afacerea era cât se poate de bună, n-am mai stat pe gânduri, ne-am îndreptat la începutul lui septembrie, un septembrie cu zile mai dulci decât mierea de salcâm, spre peninsula Italică…La Veneţia am ajuns pe la jumătatea zilei, o zi ceţoasă şi ploioasă, din acelea care te fac să te zgribuleşti în tine, şi să doreşti să nu ieşi afară din casă. Am ancorat în port şi am prins vasul de parâme. Apoi oamenii mei s-au pus pe treabă, au descărcat marfa luată de la Istambul. Am lăsat treburile în seama Căpitanului. Nu mai văzusem Veneţia  niciodată, deşi  totul părea să-mi fie familiar şi după ce m-am aranjat la un Hotel am ieşit să mă plimb pe străzile bătrânei Venezii, cum zic locuitorii…

 A doua zi, dacă cerul va fi senin, îmi propusesem să fac o plimbare pe canale cu gondola. Până atunci însă această Veneţie umedă şi singură pe lume, tăcută şi închisă în sine, îmi umplea sufletul de o adâncime ciudată. Am servit masa în Restaurantul hotelului, mâncând mai mult în grabă. Ceva straniu parcă mă chema şi mă împingea de la spate. Când am ieşit se mai luminase puţin după ploaie. Am recunoscut vestita Piaţă a Dogilor, am privit bătrânul Palat al Dogilor, şi casa Capulchia, o bijuterie arhitectonică de o tristeţe calmă şi odihnitoare, atemporală….Am apucat-o pe o stradă îngustă, emanând prin toţi porii senzaţia de igrasie, de lume îmbibată cu apă…Când m-am pomenit în faţa acelui mic şi cochet palat, tresărind speriat, cu inima bătându-mi în piept speriată, mi-am dat seama că de fapt cineva îmi condusese paşii până aici. Era ca şi cum aş fi ştiut de la început că voi ajunge aici…Inima îmi bătea emoţionată şi fericită…Am privit atent scara, încrustaţiile din jurul ferestrelor, iedera care cobora în valuri pe lângă ferestre. Totul era identic. Aşa cum stătusem ceasuri întregi în faţa lui pe când se găsea pe strada Levantului, din vechea Brăilă, aşa stăteam acum şi-i admiram liniile cochete şi sobrietatea uşor savantă, visătoare. Era acelaşi palat. Mi-am adus aminte că Palatul de pe strada Levantului existase cu adevărat în locul acela, dar în alt timp, în alt veac. Ceva mi-a sfârâit în piept ca o carne încinsă pusă pe o plită.

 Doamne, dacă şi Palatul acesta, în faţa căruia mă găseam acum, a existat în alt timp, şi eu sunt scufundat şi exist pierdut în alt timp? Şi totuşi ceva îmi spunea că nu se poate. O simţeam acolo, în locul acela, în vila aceea solemnă şi bătrână. Deci de aceea venisem până aici. La capătul drumului mă aştepta ea…Nu-mi era frică, deşi toată fiinţa îmi era încordată ca un arc. Sufletul îmi era asemenea unei beatitudini, a unei emoţii care te devoră. Nu puteam să mai stau aşa, era prea chinuitor. Am urcat treptele, o clipă am rămas în faţa uşii sculptate, exact aceiaşi uşă, aceiaşi nuanţă galben-cărămizie a lemnului. Am apăsat clanţa, după ce m-am rugat ca uşa să nu fie închisă. Şi nu era. Uşa s-a deschis singură de parcă ar fi avut viaţa ei proprie. Am pătruns în primul hol, apoi am deschis uşa şi am intrat în cel de-al doilea hol. Pianina era la locul ei, perdelele somptuoase, răspândind somnolenţă şi fast parcă mă aşteptau…De când aşteptau?Ce aşteptau…? Pe cine aşteptau…? Am apăsat clapele pianului, sunetele au plutit dulce şi limpezi prin aerul vastei odăi…O aşteptam să coboare, să apară…De ce n-o fi apărând bona? Oare tot bona aceea o mai slujea? M-am întors şi am urcat scara, aceleaşi trepte de marmură, şi în capul scărilor aceeaşi oglindă veneziană…Puteam să strig…Să  chem.

  Trebuie să fie în dormitorul în care ne-am îmbrăţişat înainte de a pleca în strania călătorie. Parcă trupul îmi era mai subţire, iar chipul mai luminos şi palid…Sau poate că era numai impresia mea, care venea de la iluminatul viu şi fastuos al luxosului interior. Am intrat în primul dormitor. Nu era… Simţeam golul ei cum respiră, cum mă priveşte. Am intrat în al doilea dormitor, inima-mi bătea cu putere. Mă aşteptam s-o găsesc citind, aşteptându-mă. Odaia era pustie. Am rămas un timp în uşă, şi deodată am simţit, ca şi cum aş fi auzit pustiul, tăcerea, vidul din pereţi…Golul…Am luat odăile de la catul de sus la rând…Nu era nimeni…Toate lucrurile erau aranjate ca şi cum stăpâna lor ar fi plecat de aici pentru totdeauna. Şi de curând, cu o clipă mai înainte. Mai intrasem o dată în tinereţe într-o casă pustie, în care cei care locuiseră în ea muriseră…În asemenea case intra un miros de pustiu şi de vid, un sentiment nesfârşit de aşteptare, specific, inconfundabil…Am căutat o icoană. În ultima odaie am găsit o iconiţă cât cartea, m-am aşezat în genunchi şi m-am rugat mult timp, chemând-o…

 Când am părăsit casa aceea era târziu, oraşul dormea căzut în ceaţa umedă a lagunelor, şi nu ştiu de ce lacul acela mi s-a părut deodată un lac mortuar…Am trecut pe la cheiul unde era ancorat vaporul, să văd ce fac oamenii mei. Marinarii jucau cărţi, beau şi glumeau, după cum le era obiceiul, dar căpitanul era trist. M-a anunţat că va trebui să întârziem mai mult timp la Veneţia, întrucât se ivise o defecţiune la sala maşinilor…Acum câteva ore m-aş fi bucurat pentru o asemenea veste, în clipa aceea am primit-o destul de rece şi de mâhnit. Am revenit în micul meu palat (puteam să spun cu certitudine că este al meu) spre zori, căci în noaptea aceea n-am reuşit să închid un ochi, bătrânul şi lacustrul oraş era pustiu, rar dacă am văzut un paznic de noapte sau un gardian, adăpostit pe sub un felinar… Am pătruns înăuntru, aceleaşi lumini fastuoase, aceiaşi lustră şi aceleaşi lampadarele care sugerau o bogăţie fără seamăn. Am urcat din nou în odăile de sus. Nimeni. În noaptea următoare am hotărât să dorm aici, în palatul genovez, şi chiar aşa am făcut. Nu mai spun că nici în noaptea aceasta n-am putut să aţipesc o clipă. Am stat tot timpul cu urechea trează, poate, poate voi prinde un zgomot, un sunet, un foşnet de rochie, o adiere de mătase. O fâlfâire de rochie.

 Zorile m-au prins treaz, rugându-mă în faţa icoanei spiritului celei pe care o aşteptam…Începuse să-mi fie un fel de teamă igrasioasă, asemenea mirodeniilor putrede ale bătrânelor canale, aveam nevoie de cineva cu care să vorbesc, să fac ceva, aşa că m-am întors să dorm pe vas. Până când am reuşit să plecăm am jucat tot timpul cărţi cu bătrânul căpitan, pe care în timpul acesta am reuşit să-l cunosc mai bine, să-l îndrăgesc şi mai mult. Într-una din nopţile chinuite, petrecute pe vas, l-am visat pe bătrânul rabin, parcă era el şi parcă era un altul, la început nu înţelegeam ce spune, apoi vag am înţeles că-mi spune să scriu o carte, şi uite ce trebuia să spun în această carte. Poporul iudeilor şi poporul tracilor au fost popoare alese, să spun eu de ce a pierit poporul tracilor…În somn am avut conştiinţa clară a cauzelor care au dus la dispariţia din istorie a poporului trac, a doua zi însă când m-am sculat buimăcit, n-am mai ştiut nimic, totul în mine era confuzie şi opacitate. Am reţinut numai ultimele cuvinte ale bătrânului, cum că esenţa poporului român este absolutul, eternitatea, să am grijă să spun lucrul acesta. Începând de a doua zi l-am grăbit cât am putut pe vrednicul căpitan şi am dat din pungă cât mi s-a cerut numai să plecăm mai repede din locul acela. Şi chiar aşa s-a şi întâmplat, pentru că a doua zi dimineaţa vasul era gata de plecare. La Alexandria am ajuns abia peste o lună, pentru că în timpul traversării Mării Mediterane am avut parte numai de timp vântos şi de furtuni. Una dintre groaznicele furtuni era cât pe aci să ne trimită pe fundul mării. Alexandria, străvechiul oraş, fondat de Alexandru cel Mare, ne-a întâmpinat cu un cer de cristal, cum nu mai văzusem în viaţa mea, şi cu un soare care-ţi evoca, ciudat, lumina de la începutul lumii. Intenţionam să merg să văd piramidele şi dacă într-adevăr aveam să mă simt bine, puteam să întârziem în Egipt chiar şi o jumătate de an…Îmi plăcea în mod deosebit acea blândă şi ancestrală aglomeraţie a străzilor bătrânului oraş, faptul că auzeai atâtea limbi, sunete de fluiere, de ţignale, de instrumente orientale, voci, care mai de care, ţipete în toate limbile pământului, ca şi faptul că vedeai atâtea naţii şi porturi, îţi crea un sentiment de fericire foarte ciudat. Era o impresie de securitate şi de pierdere a fiinţei şi a sufletului în lume, în acelaşi timp, o topire senină şi emoţională a personalităţii tale în social… Mai târziu, în ceea de-a doua săptămână, ieşisem să colind oraşul. Mă aşezasem pe o bancă într-un scuar de antichităţi, sufletul îmi era liniştit şi plin de o dureroasă împăcare. Pe alei treceau felahi, îmbrăcaţi în costume orientale, europeni, cerşetori sau perechi de tineri îndrăgostiţi plecaţi în excursie, fel de fel de lume…Mintea îmi era clară, aveam ciudata impresie că sufletul îmi străvede spaţiul material din jur. Era probabil una din acele stări psihice pe care le obţin budiştii sau asceţii, după lungi perioade de post şi rugăciuni sau de meditaţie. O stare de beatitudine senină, şi de limpiditate a spiritului…Şi atunci am văzut-o pe ea…

 De fapt i-am zărit doar chipul în mulţime, numai o secundă, dar foarte clar, aşa cum cineva ţi-ar arăta un tablou iar tu trebuie să-l recunoşti. N-am tresărit, am simţit doar o emoţie uriaşă cum îmi creşte în toată fiinţa. Inima nu-mi mai bătea în piept, mi se oprise pur şi simplu în loc, ca să vadă ce se întâmplă. M-am luat după ea…Acelaşi mers, aceeaşi infinită graţie a trupului şi a plutirii lui, aceiaşi umeri plini de graţie…Acelaşi aer princiar al mersului, al tremurului rochiei. La un moment dat am ajuns chiar în dreptul ei, astfel că am întors capul şi am privit-o foarte de aproape. Era uimitor de frumoasă, o frumuseţe stranie, ascuţită, ţipătoare, ca o efigie. A părut că n-o tulbură lucrul acesta iar eu m-am convins încă o dată că femeia pe care o văd în carne şi oase este ea, superba şi frumoasa doamnă care cu ani în urmă îmi dăruise cea mai înaltă fericire. Am rămas câţiva paşi în urma ei. Am avut timpul şi calmul de a-i observa atent pantofii eleganţi, tăiaţi într-o linie fină, am avut timp să-i privesc ornamentele rochiei, şi mai ales să-i studiez părul, acel păr princiar, ondulat frumos, evocându-ţi culturi fastuoase, curţi regale, care o dată mă fascinaseră până la pierderea minţii.

 Am văzut-o intrând într-o vilă cu două caturi de pe una din vechile străzi ale Alexandriei. I-a deschis o bonă îmbrăcată în negru şi alb, am văzut lucrul acesta foarte clar, cu ochii mei, cât se poate de limpede, de asemenea în momentele acelea totul în fiinţa mea era treaz şi lucid. M-am plimbat câteva minute cu mâinile la spate, lucid şi încordat ca un arc, prin faţa bătrânei şi frumoasei vile, mai mult cu aspect occidental, baroc, apoi m-am hotărât să sun…Am urcat treptele pe care se vedeau lujeri de iederă şi firişoare de praf şi de muşchi de un verde deschis. Când am ajuns în faţa uşilor am avut dintr-o dată revelaţia unui lemn masiv şi putred, tocit de vreme…Ceea ce părea să fie sonerie nu era altceva decât o vechitură care nici măcar nu mai amintea de acest obiect. Am bătut atunci în uşa putredă. Întâi discret, încet, respectuos, apoi din ce în ce mai tare. M-am trezit atunci când mi-am dat seama că sunt pe punctul de a rupe din balamale ceea ce cândva fusese o foarte frumoasă uşă, sculptată în motive orientale. Ochii mi-au alunecat de-a lungul zidului, peretele îmi oferea cât  se poate de convingător aceeaşi impresie de vechi, de casă părăsită de mult timp. Am coborât scara îngrijorat şi am privit ciudata casă cu mai multă atenţie. Acoperişul părea să mă convingă şi el de acelaşi lucru.

 Am mers atunci şi am sunat la uşa vilei care se învecina cu casa în care intrase şi pierise cea care părea să fie şi acum o iluzie divină, de o frumuseţe răpitoare. O iluzie, doar atât. Am reuşit să vorbesc cu bătrânul, care trebuie să fii fost un funcţionar egiptean căci o rupea bine pe englezeşte. M-a lămurit, pe un ton respectuos şi potolit, că în casa de alături a locuit, dar asta înainte de război (în momentul acela nu mi-am dat seama care război) un înalt demnitar englez. De când a plecat casa a rămas tot timpul nelocuită, de aceea se şi găseşte în starea în care este, gata să se prăbuşească. Mi-a trebuit mult timp până să-l conving că în casa aceea a intrat cineva. Că am văzut cu ochii mei pe cineva intrând şi dispărând în casa aceea.

 Bătrânul m-a privit cu neîncredere, apoi s-a arătat uşor tulburat de ceea ce-i spuneam eu cât se poate de convingător. Ideea lui era că în casa respectivă s-a ascuns, dacă este precum spuneam eu, un răufăcător. În nici un chip n-am putut să-l conving că în vila de alături este posibil să locuiască o doamnă de condiţie foarte bună. L-a chemat pe fiul său şi pe nora sa, şi împreună am revenit la casa în care o văzusem intrând pe ea. Am urcat cu toţii treptele casei în care locuise odinioară înaltul funcţionar englez. Nu mi-a fost greu să împing uşa, care s-a prăbuşit la picioarele noastre, stârnind praful şi paianjenii de pe duşumelele putrede şi de prin unghere. Imaginea care ni s-a arătat era într-adevăr îngrozitor de dezolantă. Imaginaţi-vă, domnule profesor, o casă bătrână, din care fuseseră luate mobilele şi tablourile, o casă pustie, nelocuită de zeci de ani. Scările de lemn, îmbrăcate în straturi groase de pânza paianjenilor, putreziseră, balustrada se rupsese şi atârna ca un ciot de cadavru. Praful şi paianjenii inundaseră asemenea unui strat duşumelele şi zidurile, tavanul, treptele prăbuşite ale scării care ducea la primul cat. Atâţia paianjeni nu mai văzusem în viaţa mea, prin lumina care pătrundea prin uşa rămasă întredeschisă se vedeau sute sau mii de paianjeni, unii mari ca nişte şobolani sau ca nişte lilieci. Pânzele paianjenilor crescuseră mari cum creşte iarba, ca lianele groase, făcând să vezi un fel de desiş, de tufişuri din acest păienjeniş, de culoare verzui-albăstriu, trandafiriu, umplând toată odaia, altfel destul de mare….Am rămas împietrit, cu minţile pierdute privind înspre catul la care ducea odată scara, acum prăbuşită, acoperită de straturi groase de păianjeni.

Bătrânul  funcţionar înţelesese că se petrece ceva dureros cu mine.Tot repeta mecanic, cu un fel de sâsâit cenuşiu care-i ieşea din gât, nu v-am spus eu, domnule? Nu v-am spus eu, domnule? Nu v-am spus eu? Omul mă privea cu ochii îngroziţi. Casa aceasta este nelocuită de un sfert de veac şi mai bine…Ideea că dincolo de trepte, la catul de sus, printr-o minune, lucrurile arătau altfel, mi s-a înfipt ca un cui în minte…Am vrut să urc scara aceea invadată de straturile albăstrii, ca nişte ape, de paianjeni, mi-a fost însă cu neputinţă, căci în câteva clipe, am văzut-o cu ochii mei surpându-se. Bătrânul avea dreptate, pe scara aceasta nu se putea urca şi nici un semn nu arăta că prin acest loc sau hol trecuse o fiinţă omenească. Am plecat de acolo cât se poate de dezolat.

  Şi totuşi ceva în mine ştia că cea pe care o văzusem fusese ea, era o certitudine greu de explicat, dar o certitudine profundă, aflată dincolo de concluzia oricărui raţionament. Dar dacă eram mâhnit de ceva, şi era cât se poate de logic să fiu mâhnit, nu era faptul că n-o găsisem în casa aceea, ci faptul groaznic că mă aflasem în apropierea ei şi ea ştia asta, dar nu-mi dăduse nici o atenţie. Mersesem cu ea alături, îşi întorsese faţa către mine şi o privisem atent, iar ea nu schiţase nici cel mai mic gest de atenţie, de recunoaştere. Din ziua aceea bătrâna capitală a Egiptului mi s-a părut un oraş închis, misterios şi inospitalier… Începea să mă înfurie harababura gălăgioasă şi murdară a acestei civilizaţii…I-am spus Căpitanului meu că intenţionez să ne întoarcem în ţară cât putem de repede. Mai aveam de făcut doar vizita pe care demult o gândisem şi pe care mi-o doream nespus, la piramide. Era o zi însorită, bătea un vânticel răcoritor, stârnind când şi când praful deşertului. Am ajuns lângă piramida lui Keops, am pipăit-o şi mi-am controlat pulsul, am vrut să mă gândesc la ceva aşa cum îmi propusesem şi primul gând a fost dorinţa amară de a mă întoarce acasă. Imaginea deşertului, văile de nisip, cu solul acela albicios-cărămiziu, din care se înălţau straniile piramide, totul mă făcea să mă cutremur, să mă simt un obiect ciudat, inutil şi inert, fără nici o raţiune în timp. Mi s-a părut la un moment dat că am trăit o revelaţie, dar totul cred că nu a fost decât o tristă şi cenuşie iluzie. Mi s-a părut o clipă că tot ceea ce văd exista dincolo… Un dincolo şi spaţial şi temporal, dar mai ales semantic. Într-o altă lume, a simbolurilor, într-o lume în care aceste obiecte pe care le vedea retina mea erau cu totul altceva, aveau o cu totul altă semnificaţie decât putem noi bănui sau înţelege astăzi. O semnificaţie străină şi superioară nouă, întunecată şi zdrobitoare. Seara m-am întors la Alexandria. A doua zi plecam din portul care mi se păruse în tinereţe a fi raiul şi obârşia culturii pe pământul acesta al tuturor făgăduinţelor, la început, şi al tuturor deşertăciunilor la sfârşit.

Până la Istambul am avut vreme frumoasă, orizontul calm ca o linie îndulcită de nuanţe mi-a făcut bine, m-a liniştit şi mi-a hrănit spiritul. La Istambul, datorită vremii proaste, a trebuit să aşteptăm aproape o lună de zile. Timpul mi-a trecut uşor cu vizitarea Agiei Sofia, a minaretelor, a sinagogilor, a vechilor Palate din timpul sultanilor şi a locurilor de interes istoric.  Cineva care vede Istambulul sau Constantinopolul de altădată nu poate să spună decât: eh, vremuri, vremuri, care s-au dus. Imperiile se trec pe lumea aceasta ca iarba şi ca frunzele, iar bietul om şi bietul suflet nu sunt nici măcar un atom în nesfârşirea timpului. Ce-i rămâne bietei fiinţe umane decât să împietrească în faţa infinitului, cutremurată, şi să ofteze în faţa universului, să se umple senin şi olimpian de dureroasa viziune a trecerii pe acest pământ.

După ce am trecut de Bosfor şi Dardanele mi-am simţit sufletul liniştit. Ştiam că acasă, îmi spunea sufletul, lucrurile sunt bine, îmi era dor de viaţa tihnită, de un loc în care să stau şi să visez. Călătoriile fără răgazul aşteptat îţi dezechilibrează spiritul, te fac să te simţi străin faţă de propriul tău eu şi mai ales te fac să te simţi mic şi pieritor pe lumea aceasta.

În nopţile acelea când ne întorceam pe mare, asemenea lui Ulisse, am putut să dorm un somn odihnitor şi profund. Aşa cum îţi simţi trupul doborât de toropeală în zilele şi în nopţile când plouă. Am ajuns şi aşa cum bănuiam, pe ai mei i-am găsit bine. În primele zile îl tot aşteptam pe Iancu să apară, să vină să mă ia şi să plecăm iar cu lăutarii după noi. Dar se duseseră demult acele vremuri iar ideea că Iancu e mort acum, după aproape doi ani, când lumea îl uitase, era la fel de vie în mintea mea ca atunci când mă cutremurasem de groaznica şi oribila întâmplare a morţii lui.

POSTAT AZI 20 11.2016    ȘTEFAN DUMITRESCU