ȘI TU VEI FI VĂZDUH (ROMAN DE DRAGOSTE ȘI FILOZOFIC) CAPITOLUL XIII

Ștefan Dumitrescu - ȘI TU VEI FI VĂZDUH (ROMAN DE DRAGOSTE ȘI FILOZOFIC) CAPITOLUL XIII


Publicăm în serial, romanul „ȘI TU VEI FI VĂZDUH”, poate unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste și filozofice din literatura română. Romanul povestește iubirile fabuloase ale lui Alexandru Vizantidis și ale vestitului Iancu Delamare, în atmosfera fantastică și orientală a sfârșitului de secol XIX și început de secol XX, din Brăila. Marele sociolog Dimitrie Drăghicescu este în acest roman și el personaj principal fiind conștiința și sufletul prin care sunt filtrate și aduse la suprafață din subconștientul colectiv al poporului român poveștile de dragoste



(ROMAN DE DRAGOSTE ȘI FILOZOFIC)

CAPITOLUL XIII

                                                        13            

 De atunci zilele mi s-au scurs una după alta, ca şi anii de altfel, absorbit de treburile contabiliceşti ale negustoriei, de contractele încheiate, câteodată de scurte călătorii pe care le mai făceam la Bucureşti, la Istambul sau la Viena. L-am luat pe fiul meu care trăia la moşia lui Iancu, de la Ilieşti, şi l-am adus acasă, încercând să mă îngrijesc pe cât îmi stă în putinţă de educaţia copiilor mei.

Absorbit de treburile şi de grijile vieţii care te fură, mai ales că în timpul acela l-am pierdut pe tata, aproape că nici nu mi-am dat seama când m-am pomenit în deceniul patru. Criza economică din anii treizeci mi-a pus serioase probleme şi cu greu am reuşit să mă refac după o mie nouă sute treizeci şi trei…De acum anii treceau mai repede, şi, ciudat, pe chipul meu se simţea o oarecare grabă a îmbătrânirii. Pe cât mi-a stat în putinţă am încercat să nu mă mai gândesc nici la cea care a fost  blânda şi frumoasa Iulia Alexandrovna Maronova, nici la cea care-mi apăruse în viaţă strălucind mai frumos decât orice frumuseţe care se poate închipui pe lume.

 Asta până anul trecut, domnule Profesor, când mă găseam la Viena…Îmi luasem gândul că s-ar putea s-o mai întâlnesc vreodată, aşa cum nici tata n-o mai întâlnise pe cea care-i apăruse lui în viaţă, când îi dăruise lui anii aceia de dragoste şi de fericire nebunească. Mă aflam în camera Hotelului, stăteam în vara aceea la Hotel Royal, trebuie să-l ştiţi, vis-a vis de vechea Operă. Eram în camera mea, tocmai mă pregăteam să cobor, când am auzit valetul bătând în uşă. Am fost anunţat că o distinsă doamnă doreşte să stea de vorbă cu mine…Cum să vă explic, domnule…Ca şi cum ar fi fost vorba de telepatie gândul mi-a fost din prima clipă la ea. Am rămas tablou când am văzut-o…Trecuseră atâţia ani, acum eram în vara anului o mie nouă sute treizeci şi opt, iar atunci când îmi apăruse în viaţă pentru întâia oară fusese înainte de primul Război mondial…Era la fel. Neschimbată. Am simţit cum mi se opreşte respiraţia şi cum îngheţ. Dar absolut la fel era, domnule…Aceeaşi frumuseţe, în faţa căreia te simţi pe altă lume…Aceeaşi lumină dulce pe chipul ei divin, fermecător. Acelaşi surâs plin de mister, care-ţi topeşte inima. Aceleaşi braţe, aceeaşi graţie care te încântă…A trecut puţin de pragul uşii, după care a făcut câţiva paşi către mine, aşteptând să mă apropii şi eu…să-i ies în întâmpinare. Îmi surâdea senină şi luminoasă. Doamne, Dumnezeule, exact ca atunci!

Dumneata, zic? Am simţit cum mă inundă o flacără imensă de  bucurie şi de emoţie. A surâs şi a coborât capul privindu-mă cu dragoste, înclinându-şi tâmpla către mine. Doamne, cât v-am căutat, şi cât m-am rugat lui Dumnezeu să-mi apăreţi în cale! Am simţit cum mă fâstâcesc şi mă pierd. Căci ştiu că nu sunteţi o muritoare de rând, o simplă muritoare din lumea aceasta…A înclinat iar capul surâzându-mi nespus de dulce. Apoi expresia chipului i-a devenit pe nesimţite tristă, nostalgică…M-am înclinat şi i-am mulţumit nespus pentru dragostea pe care mi-o inspirase şi mi-o dăruise în tinereţe. Pentru toată acea beţie plină de un farmec dureros pe care mi-o dăruise…Mi-am dorit mult s-o întâlnesc. 

      V-am căutat la Veneţia, apoi la Alexandria, mi-am adus de multe ori aminte cum ne vorbeam în noaptea plină de vrajă, înaintea plecării noastre, în acea stranie călătorie. Mi-aş dori s-o mai văd, mi-aş dori să ne mai întâlnim ca atunci, iubito, mi-am auzit eu vocea străină, ca o lamentaţie pierdută, nespus de dulce. O asemenea dragoste, măcar o dată s-o mai trăim. A clătinat din cap în semn de nu, şi a râs uşor, veselă, ca un clinchet diafan, de pahare. M-am apropiat de ea, i-am luat mâna, ridicând-o încet, în timp ce mă pierdeam în ochii ei, şi i-am sărutat-o. Am invitat-o să se aşeze, făcând un gest larg cu mâna, arătându-i fotoliul, dar m-a refuzat. Mi-a spus că este numai în trecere… Ştia că sunt în acest Hotel.Va rămâne puţin timp….Apoi mi-a vorbit vag şi încâlcit (deşi mai degrabă cred că datorită stării euforice, a sentimentului de dragoste care mă copleşea, intrasem deja într-o stare de transă, de leşin dulce) despre o epocă tulbure, de iraţionalitate, despre conjuncturi astrale, dar mi-a fost greu să înţeleg limpede la ce se referă… Am întrebat-o dacă am greşit faţă de prietenul meu care murise atât de groaznic, faţă de vestitul Iancu Delamare, din care astăzi mai rămăsese doar legenda, şi asta pentru generaţiile în vârstă care-l apucaseră…Mi-a confirmat că aşa era, surâzându-mi blând…da, aşa era…Apoi am privit-o trist în ochi. Voiam să-i spun ceva, ca s-o reţin cât mai mult, s-o fac să întârzie…Am rugat-o să-mi explice taina  ei, taina lumii din care venea ea, şi ce este de fapt această istorie ? De ce mi se întâmplase mie  ce mi se întâmplase? Încotro mergem? De ce m-a ales tocmai pe mine?…De ce a fost ales Iancu? S-a lăsat o tăcere caldă, mătăsoasă, antică. A clătinat din cap cu acelaşi surâs copilăresc, misterios, înfiorător de dulce. Am vrut s-o întreb şi să vorbim, voiam să aflu mai multe lucruri despre copiii mei, atât de reuşiţi, atât de frumoşi. De ce îi semănau leit Iuliei Alexandrovna Maronova.

 Apoi am întrebat-o dacă în fiinţa Iuliei Alexandrovna, fiinţa atât de gingaşă şi de blândă nu se află întrupat spiritul ei, dar a părut că nu mă aude, că nu mă ascultă, că o preocupă  cu totul altceva. Un moment în camera de hotel, atât de scump mobilată, s-a lăsat o tăcere ciudată, apăsătoare între noi. Apoi, mi-a spus ridicându-şi bărbia, că a venit să mă ia. Deocamdată, mă anunţă, să mă pregătesc…Acasă copiii îmi sunt mari, viaţa lor va merge înainte cum le este soarta şi fără mine, pot de acum să las averea pe umerii lor, deşi ar fi mai bine să găsesc un administrator bun, un om de încredere, al averii mele, ca să-i las pe copii să studieze…Şi iar mi-a repetat ideea cu epoca aceea plină de iraţionalitate, când în istoria omenirii se vor întâmpla mari nenorociri…Mi-a dat şi un termen până când să mă pregătesc… De asemenea, până la acest termen mi-a spus să vă caut, domnule profesor, şi să vă spun că  dorinţa ei este de a vă lua şi pe dumneavoastră….Iată de ce v-am căutat…Ca să vă povestesc ce aveam să vă transmit, şi să vă anunţ totodată să vă pregătiţi…De altfel de când vă povestesc a trecut foarte mult timp şi noi ne găsim acum în alt timp şi în alt loc, căci ştiţi şi dumneavoastră că spiritul nu cunoaşte legile spaţiului şi ale timpului, aşa cum sunt ele date pentru oameni…Acum vom pleca, domnule profesor, ei, hei, hei… Hei, a oftat povestitorul, ce aventură splendidă şi măreaţă începe acum pentru noi ! De când aştept eu clipa aceasta, de lumea aceea a ideilor ne este dor nouă toată viaţa, când eurile noastre vor deveni de lumină, esenţe energetice, senin-fericite – aşa cum a fost spiritul meu atunci. Cunoaşterea nu este altceva decât setea şi tinderea noastră necontenită către civilizaţia esenţelor, a ideilor, adică a eurilor luminoase, care ne este prototip, căci ea ne-a născut. Şi tipar în acelaşi timp către care tindem mereu, şi vom  deveni mereu acele modele eterne, acele arhetipuri, fără să ajungem însă niciodată…

 Aici mi s-a părut că am auzit vocea profesorului tuşind, apoi zbătându-se uşor ca şi cum s-ar fi împotrivit. Îmi aduc clar aminte că l-am auzit spunând de trei ori, nu, nu, nu! Când am deschis ochii l-am văzut zbătându-se cu mâinile, aşa cum face orice om când se fereşte de ceva. Am sărit în picioare îngrozit. Am mai apucat să văd mâinile bătrâne, cu venele albăstrii-negre îngroşate ale profesorului, cum cad şi i se aşează pe piept, apoi îi cad pe genunchi, în timp ce buzele se zbăteau ca şi cum n-ar fi avut aer sau ar fi vrut să spună ceva. Am sărit în picioare şi poate de uluială sau poate că nu reuşeam să mă trezesc, era cât pe aci să cad peste el…I-am luat mâinile şi l-am zgâlţâit ca să-şi revină. Mai târziu, când am fost supus interogatoriilor nesfârşite, mi-am adus aminte că iniţial avusesem ideea să-i fac respiraţia artificială. L-am zgâlţâit strigându-l de fiecare dată tare, de câteva ori. Domnule Profesor! Domnule Profesor! Treziţi-vă, domnule Profesor!…Apoi, când m-am îndreptat de spate am văzut lumina albă inundând perdelele, şi umplând, rece şi limpede, vasta bibliotecă a Profesorului. Ideea mi-a venit în minte imediat, am simţit sângele cald inundându-mi tâmplele, trebuie să caut un doctor repede, poate că nu este prea târziu, poate este un simplu stop cardiac şi mai poate fi salvat. Mai poate să-şi revină, să iasă din moartea clinică. Am alergat pe trepte ca un nebun…Când m-am pomenit în stradă, am închis ochii orbit de lumina puternică a soarelui. Atâta ştiu, că buimac şi cu mâna la ochi întrebam mereu de un doctor, alergând disperat pe stradă.

 Un doctor, unde pot să găsesc un doctor? În casa aceasta a murit un om şi e nevoie de un doctor! Cine ştie unde locuieşte un doctor prin apropiere? Cineva m-a luat de mână şi m-a condus câţiva paşi în lături…Când am deschis ochii mi-am simţit retina spintecată dureros, spartă de dureri cumplite. Am făcut efortul să ţin ochii deschişi şi-am văzut că nu pot să rămân cu ei aşa şi să văd…Un tânăr alergase înaintea mea după doctor, în timp ce lumea se îmbulzea necontenit în jurul meu. Nu mai aveam aer nici să respir, de aceea făceam inconştient gestul de a întinde gâtul şi capul înainte ca un pastolache.

 Auzeam voci întrebând mereu: În care casă? În care casă? Unde a murit, domnule? Cine a murit ? Apoi l-am văzut pe omul acela, gras, transpirat, suflând din greu, cu umărul înclinat de greutatea unei valijoare negre şi jerpelite, care trebuie să fii fost trusa lui de doctor…Cine a murit? Eu sunt medic, sunt medic, vă rog să mă conduceţi…Îmi revenisem aproape… Picioarele şi mâinile îmi tremurau îngrozitor…Cred că bâiguiam ceva, dar nimeni nu mă lua în seamă, toţi mă priveau ca şi cum aş fi fost nebun sau aş fi arătat ciudat. Am urcat treptele casei bătrânului Profesor…Am pătruns în hol. Răcoarea şi penumbra holului mirosind a muşeţel şi a plante medicinale puse la uscat, mi-au făcut bine…Apoi am intrat în imensa bibliotecă a Profesorului…M-am uitat sau mai bine zis am intrat în încăpere cu privirea ţintă spre locul unde trebuia să fie trupul Profesorului…Medicul se găsea puţin în faţa mea, mai spre stânga, şi nu ştiu de ce l-am văzut foarte îngrozit în momentul acela. Apoi am simţit şi eu ceea ce aş numi împietrirea fiinţei. Nu realizam nimic, nu înţelegeam nimic, nu auzeam nimic, nu-mi puteam da seama de nimic. Cred că nu mai ştiam ce se întâmplă cu mine şi unde sunt.

 Numai atât, vedeam scheletul acela, oasele nespus de albe (de parcă ar fi fost de zăpadă) şi curate, şi hârca aceea rânjind ironică şi cinică. Dar asta am realizat-o mult mai târziu când îmi revenisem deja…În momentele acelea, un vid de gândire sau pur şi simplu o blocare a tuturor facultăţilor psihice, mă făcea să nu înţeleg nimic sau absolut nimic. Când doctorul a început să mă zgâlţâie mi-am dat seama că se întâmplase ceva de necrezut şi cumplit. Dându-şi seama de starea în care mă găseam, m-a luat şi m-a aşezat în fotoliu.

       Între timp doctorul devenise calm şi sigur pe el, îl vedeam cum se mişcă febril…Cred că se simţise obiectul unei ironii. Că mi-aş fi bătut joc de el, sau aşa ceva…Mi-a adus un pahar cu apă…Când s-a întors a răsturnat un vraf de cărţi, şi zgomotul cărţilor m-a făcut să-mi revin şi mai mult. Doctorul şi-a aprins o ţigară liniştit, şi s-a aşezat în faţa mea pe un taburet. Fuma calm, cu faţa aia a lui trandafirie, aşteptând să treacă timpul.

 V-aţi mai revenit, domnule, nu? l-am auzit după un timp. Încercaţi să vă aduceţi aminte cine sunteţi, şi al cui este, sau mai bine zis, al cui a fost scheletul acesta?  Îi auzeam cuvintele clar, ca şi cum ar fi fost nişte raze dureroase, tăindu-mi în auz bucăţi de carne. Îmi dădeam seama, era un fel de hiperluciditate, puteam să gândesc, realizam, îmi dădeam seama cine sunt. Dacă mai avea răbdare între timp cred că mi-aş fi regăsit acel calm de după momentele foarte grele, prin care trece un om.

Cine sunteţi? am auzit iar, de data aceasta, metalică şi străină, vocea doctorului şi atunci am înţeles că el mă crezuse nebun. Trebuia să înlătur acuzaţia aceasta şi s-o demontez…Îmi dau seama, – am încercat să vorbesc cât mai tare şi să fiu cât mai sigur pe mine, dar vocea mi se bâlbâia insuportabil, – că mă credeţi nebun…Domnule, am trăit un şoc, îmi dau seama de lucru acesta şi încerc să-mi revin, un şoc groaznic şi atât. Îmi dau seama, realizez lucrul acesta. Am făcut o pauză ca să-mi adun gândurile şi forţele, foarte slăbite.

  Sunt profesorul George Leordeanu, trebuie să fi auzit de numele meu, profesor de Psihologie la Universitatea din Bucureşti. Cred că aţi auzit de mine… Lucru care era întru totul adevărat, căci l-am văzut pe omul din faţa mea privindu-mă uimit şi îngrozit în acelaşi timp. Avea ochii holbaţi şi mă privea ca şi cum el ar fi fost în locul meu, şi ar fi trăit un şoc.

  Domnule Profesor, l-am auzit, făcea eforturi mari la rândul lui ca să-şi revină, sigur că am auzit de dumneavoastră, sunt, sunteţi foarte cunoscut.V-am citit cărţile şi articolele în revistele de Pedagogie şi Psihologie. S-a lăsat o tăcere de plumb amară, stânjenitoare, între noi. Dar lucrul acesta, faptul că medicul mă recunoscuse, mă ajutase foarte mult. Cred că acum eram cât se poate de calm. I-am povestit că am fost asistentul Profesorului Dimitrie Drăghicescu, şi ieri, pe la prânz, domnul Profesor Drăghicescu, care între timp venise în ţară, de la Paris, a sunat la Universitate şi m-a rugat să-i fac o vizită pe seară. Nerăbdător cum eram să-l văd am sosit în casa Profesorului cu mult timp înainte de căderea serii. Eram dornic să-l aud povestind ce mai este pe la Paris, care sunt noutăţile în Psihologie, Sociologie şi Pedagogie? Şi tot discutând din una în alta, domnul Profesor Drăghicescu s-a apucat să-mi povestească un caz foarte straniu, cu un coleg de-al dumnealui care l-a vizitat acum doi ani sau anul trecut, n-am reţinut bine, acasă, la ţară,la Zăvoieni, unde s-a născut. Colegul acesta, pe care-l chema…staţi puţin să-mi aduc bine aminte, da, cred că mi-am amintit numele, Alexandru Vizantidis, şi care locuia la Brăila. Aşa… Alexandru Vizantidis l-a căutat pe profesorul Drăghicescu, la părinţii lui, ai domnului profesor, în satul natal, la o moşie în Vâlcea, unde l-a şi găsit, povestindu-i lucruri cu adevărat extraordinare, dar întru totul credibile. Ei, bine, domnul Drăghicescu, şi cred că aţi auzit de faima şi de patima de povestitor, a domnului Profesor Drăghicescu, a început să-mi povestească ce i-a spus lui acest Alexandru Vizantidis, în noaptea aceea. Tot povestind s-a întunecat, orele au trecut, a venit şi miezul nopţii…fără ca eu să-l întrerup nici măcar o secundă pe marele sociolog care a fost…Şi pentru că povestea frumos şi captivant iar ceea ce spunea mă interesa foarte mult, şi pentru că, mărturisesc, nu mi-a fost nici o clipă somn…Ba da. La un moment dat, asta era spre ziuă, mi-am dat seama că am aţipit. Un fel de stare de semiveghe, căci Profesorul povestind, eu înţelegeam absolut totul, tot ce spune.

 A povestit toată noaptea, toată dimineaţa iar eu între timp am aţipit de-a binelea cred. Când m-am trezit, cel care povestea prin gura domnului Profesor, de lucrul acesta am fost convins chiar din momentul acela, cum sunt şi acum convins că am sesizat foarte bine deosebirea dintre cele două voci, a vrut să-l ia cu el. Domnul Drăghicesu s-a opus, a protestat, şi asta m-a făcut să sar în picioare…Când m-am trezit de-a binelea, cred că era prea târziu. Domnul Profesor murea sau cred că era deja mort. Am încercat să-l zgâlţâi, să-l strig, dar mi-am dat seama că este mort. Atunci mi-a venit ideea să chem un medic, să ies din casă şi să încerc să găsesc un doctor. Am ieşit val vârtej în stradă, de fapt nici nu mi-am dat seama cum am ieşit, mi-am simţit ochii loviţi dureros, retina parcă mi-a fost sfâşiată de lumina prea puternică.Între timp aţi fost anunţat dumneavoastră. Nu ştiu cine v-a anunţat. V-am adus în casă, după cum bine ştiţi, şi am intrat amândoi în biblioteca Profesorului, unde îl lăsasem în starea aceea de muribund… În loc să-l găsesc pe el în fotoliu, fie şi mort, aşa cum l-am lăsat când am ieşit îngrozit afară, să alerg după medic, când ne-am întors, aşa cum bine vedeţi, am găsit un schelet…În locul cadavrului Profesorului Drăghicescu, am găsit scheletul lui. Scheletul acesta. Nu-mi… Nu-mi pot da seama ce s-a întâmplat…Stau şi mă gândesc, încerc să raţionez…Să se fii volatilizat carnea de pe oase atât de repede? Să fii înlocuit cineva cadavrul în timpul cât eu lipsisem, alergând pe străzi şi căutând doctorul? Cine să fii făcut lucrul acesta şi în ce scop? Lucru nu este de crezut, este împotriva firii şi a oricărei logici…Sunt încă uluit. După cum vedeţi. O explicaţie clară nu pot să dau…În momentul acesta mi-am întors capul şi am privit din nou scheletul Profesorului…Am rămas uluit…Oasele se îngălbeniseră, aveau carii, se tociseră, ca şi cum ar fi trecut mulţi ani de când…

Doctorul care m-a ascultat între timp cu toată atenţia continua să mă privească la fel de uluit şi de îngrozit.

– Când, domnule profesor Leordeaunu, când v-a chemat domnul profesor Drăghicescu?

– Cum adică?…Ieri. Îmi aduc foarte bine aminte. Eram la Facultate. La secretariat. Era  şi domnul Profesor Mihai Ralea, eram atâţia oameni acolo…

– Deci, ieri domnul profesor Drăghicescu v-a căutat la telefon, la facultate, şi v-a rugat să-i faceţi o vizită pe seară?

– Exact! Şi eu am venit. L-am găsit în această bibliotecă, înţesată de cărţi, precum o vedeţi şi dumneavoastră, unde m-a primit cât se poate de fericit şi de cordial, de bucuros că mă vede. Eu am stat tot timpul în fotoliul acesta în care mă aflu, iar domnia sa, în fotoliul în care acum se află schele…Îi vedeţi doar, scheletul. Nu ştiu ce este atât de greu de înţeles…?

– Eu înţeleg…Asta e uşor de înţeles şi vă cred pe cuvânt. Dar încercaţi să vă aduceţi aminte ce zi era ieri şi în cât, în ce zi a lunii?

– Da…Ieri a fost joi, 19 iunie 1940…Domnul Profesor venise în ţară de două zile, chiar îmi scrisese de la Paris c-o să sosească…

   Se lăsă un moment de tăcere, uscată, nisipoasă. Cei doi bărbaţi se priviră o clipă stânjeniţi.

– Înţeleg, înţeleg…Domnule Leordeanu. Îmi aduc aminte, că s-a discutat mult cazul acesta. Asta a fost în vara anului 1940…, dar acum ne găsim în 21 iunie 1945…Vă daţi seama?! Au trecut cinci ani…Iar domnul Profesor Drăghicescu a murit într-adevăr, dar nu aici, în Bucureşti…în altă parte…şi nu s-a sinucis, cum au spus autorităţile, ci a fost împuşcat de ruşi…

sfârşit

POSTAT AZI 2011 2016     ȘTEFAN DUMITRESCU