RIVALELE (PIESĂ DE ETATRU)

Ștefan Dumitrescu - ULTIMUL ŢIPĂT

 Piesa de teatru „Rivalele” este spectaculoasă, dinamică și profundă. Autorul piesei propune o invetigare a georgafiei  dar și a profunzimii conflcutului uman, în cazul nostru a conflctului  dintre două femei.  Lumea este văzută din interiorul misterului feminin. Viața este analizată ca o urmare a întâmplării divine, în care cade ca un trăznet absurdul.  Înțelesul acestei piese este amar, și el ne averizează că în viață și în istorie Absurdul poate cădea oricând ca un trănet  despicând realitatea.  După care viața  continuă să meargă mai departe ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.  „Rivalele” este o meditație pe marginea Absurdului. Este o piesă cu numai două personaje, amândouă feminine. Bărbatul care apare  într-o secvență foarte scurtă la sfâșitul piesei ne sugerează ideea că Principiul masculin este unul de echilibru, pacificator în existența umană și în istorie. Cum piesa are puține personaje și se poate monta ușor, fără un decor costisitor (care poate fi găsit în magazia teatrului) ea poate fi montată de actorii din generațiile tinere, în formula Teatrului indeăpendent.

 

 

Ștefan Dumitrescu - ULTIMUL ŢIPĂT

 

 

ŞTEFAN DUMITRESCU

 

RIVALELE

Piesă de teatru

 

Personajele:

Alexandra Baciu

Elena Onescu

Bărbatul

 

                                  RIVALELE

Sufrageria unei famili de intelectuali. În partea dreaptă se vede o uşă sculptată. Tot pe peretele din dreapta se văd câteva tablouri aşezate cu gust. Pe peretele din fund se zăreşte biblioteca imensă, ticsită cu tomuri groase. Pe peretele din stânga o altă uşă, dând probabil în dormitoare. De

asemenea o bibliotecă la fel de încărcată. În centrul camerei e aşezată o masă birou. În jurul ei patru scaune, iar în spate se văd două fotoli de piele. Pe jos se vede un covor de Damasc de toată frumuseţea. Îmbrăcată în haine de casă, inginera Alexandra Baciu mânuieşte un aspirator. Pentru a aspira cât mai bine estre nevoită să mute scaunele din loc, alteori se vede nevoită să se aplece serios. Pare încă o femeie frumoasă, dar e trecută de 40 de ani. De câţiva ani este lector universitatea Politehnică. Atmosferă intimă, caldă, aparatul de radio răspândeşte o muzică odihnitoare. Se aude soneria. Înainte de a merge să deschidă, Alexandra Baciu mai dă de două ori cu aspiratorul pe marginea covorului. Apoi îşi dezleagă şorţul, aşezându-l pe marginea fotoliului.

 

ALEXANDRA BACIU :  Da, imediat. (dispare în antreu. După un timp în sufragerie intră Elena Onescu. Esta mai tânără decât gazda, mai legată şi mai puţin înaltă. După ea apare puţin impacientă Alexandra Baciu.)

ALEXANDRA BACIU :  V-am întrebat cu cine vreţi să vorbiţi, doamnă ?

ELENA ONESCU : (privind provocator şi calm în acelaşi timp lucrurile) Da, şi eu am intrat fără să vă răspund.

ALEXANDRA BACIU :  Exact.

ELENA ONESCU :  (pauză. Aceiaşi atitudine mândră, cinică) Ei bine, cu dumneavoastră, doamnă, vreau să vorbesc. (îşi scoate pachetul de ţigări din poşetă, pregătindu-se  să îşi aprindă ţigara. Se vede că este o femeia foarte tristă, obosită)

ALEXANDRA BACIU : Dar noi nu ne cunoaştem…Vă rog să…

ELENA ONESCU :  Pentru că m-aţi chemat dumneavoastră să ne cunoaştem. ( îi întinde mâna) Altfel n-aş fi avut plăcerea să vă cunosc personal….(văzând că cealaltă nu schiţează nici un gest îşi retrage mâna) Cum doreşti, doamnă.

ALEXANDRA BACIU : (atitudine forţată. Pufneşte pe nări. În acelaşi timp pare încurcată…s-o invite sau s-o poftească afară)

ELENA ONESCU :  (cinică, are  o expresie de femeie epuizată, umilită de viaţă) Cu amabilitatea dumneavoastră imi permit să aiu loc. (se aşează în fotoliu. Şi-a aprins ţigara. Trage adânc din ţigară, apoi la fel de enervant lasă să i se scurgă fumul printre  buzele ţuguiate. După câteva momente) Vă invit şi pe dumneavoastră, doamnă să luţi loc, avem multe de dicutat probabil. (într-un apartament  vecin cineva dă muzica tare, apoi muzica  este dată încet)

ALEXANDRA BACIU : Hm, s-o mai văd şi pe asta. Mi se pare de-a dreptul…

ELENA ONESCU : (cinică, obraznică) Vi se pare, doamnă… Acum…Dar acum o lună nu vi s-a părut..(accentuând pe silabe) Nu mai faceţi pe u-lu-i-ta, ştiaţi foarte bine  că o să avem o discuţie, că vă aşteptaţi la vizita aceasta.

ALEXANDRA BACIU : (scotocind prin poşetă. Îşi aprinde o ţigară. Pare a fi mai puţin nervoasă, mai stăpână pe ea) Spuneţi, ce vreţi doamnă, ce doriţi de la mine ?

ELENA ONESCU : (stăpânindu-şi furia, după ce a scos fumul pe gură) Îl vreau pe bărbatu-meu înapoi, doamnă, asta vreu. Pentru asta am venit aici !

ALEXANDRA BACIU : (muşcându-şi buzele, îngrijorată) Da, trebuia să-mi dau seama. Dar vă rog să vă purtaţi mai puţin arogant, mai politicos…Suntem oameni.

ELENA ONESCU : (furioasă, ridicând tonul) Asta e culmea ! Îmi ia bărbatul, îmi distruge familia, lasă doi copii fără tată, şi să mă port şi politicos. (se lasă tăcerea. Se vede cum Elenei Onescu îi tremură uşor bărbia. Alexandra Baciu îşi priveşte pierdută unghiile, ca să mai câştiger timp, evident)

ALEXANDRA BACIU : (meditând, privindu-şi degetele de la mâna dreaptă ) N-are nici un rost să ne comportăm ca nişte iserice. (pauză) Şi de fapt, cel care decide, este el, (mică pauză) nu eu, şi nici dumneata. (în momentul acesta auzim cum cineva se apucă să bată covorul în curtea blocului)

ELENA ONESCU : (privind-o în ochi) Doamnă, dacă dumneata îi închideai uşa în nas, domnul  nu mai decidea să vină la dumneavoastră ! E clar ? (tăcere, cu fiecare clipă care trece cele două femei se vor calma pe nesimţite )

ALEXANDRA BACIU : (după mult timp, ridicând ochii) Nu pot. Îl iubesc ! Şi vreau să-mi întemeiez şi eu o familie…Atâţia ani am fost singură.

ELENA ONESCU : (ridicând vocea, abia se stăpâneşte) Dumneata nu poţi să stai singură, dar eu pot…(aceiaşi tăcere, moale, calmă, care le linişteşte şi mai mult) Şi cu doi copii care ar avea nevoie de tată.

ALEXANDRA BACIU : (învârtindu-şi inelul în deget ) De fapt dumneata ai fost cea care mi l-ai luat…(mică pauză) Adu-ţi aminte, înainte de a vă căsători…Trebuie să-ţi  fi vorbit despre asta, nu se poate…Eram logodiţi de un an, eram studenţi, aşteptam să terminăm facultatea ca să ne căsătorim…(cu vocea scăzută, ca şi cum şi-ar reaminti) Într-o zi ne-am certat…Orgolioasă n-am vrut să fac e primul pas, ca să ne împăcăm…Şi peste două săptămâni, probabil că mai mult din orgoliu, s-a căsătorit cu dumneata…(pauză. Privind-o în ochi) Mi l-ai luat dumneata. Acum s-a întors la prima lui dragoste.  Acum ţi-l iau eu dumitale. (vocea i se abureşte deodată) Poate că era normal să se întâmple aşa…

ELENA ONESCU : (strivind ţigara în scrumiera de pe masă ) Înţeleg…(pauză, tăcere) de fapt nici nu mi-am închipuit că o să găsesc o doamnă care-mi va spune….Iertaţi-mă, doamnă, că v-am luat soţul.  Îmi pare rău…Vă rog… Poftim, vi-l dau înapoi…Mi-am făcut treaba cu el. Luaţi-l… (mică pauză. Pe stradă se aude sirena  Salvării cum creşte, apoi începe să descrească) Doamnă, să vă intre bine în  cap, nu plec de aici decât cu el…(apăsat) sau moartă… (aceiaşi tăcere, grea, inervantă)

ALEXANDRA BACIU : (încercând să câştige teren ) Dar aveţi tupeu, doamnă…(trage fumul adânc în piept, se îneacă, tuşeşe te câteva ori) Un bărbat nu se cucereşte aşa…Se cucereşte  altfel, şi dumneavoastră n-aţi ştiut să-l păstraţi… Credeţi-mă.

ELENA ONESCU: (nervoasă, aprinzându-şi altă ţigară) Nu zău…Nu vreţi să-mi daţi şi sfaturi cum să-mi câştig bărbatul înapoi…(mică pauză) Aici e o problemă de viaţă şi de moarte…nu de dragoste. (se privesc triste) Ce fac eu singură cu doi copii ? Asta întreabă-te dumneata.

ALEXANDRA BACIU : (se ridică şi se plimbă nervoasă prin cameră. Îşi aprinde altă ţigară ) Exact, este o problemă de viaţă şi de moarte…După ce m-a părăsit am avut mii de nopţi în care n-am putut închide  ochii…(pauză. S-a oprit în loc. Priveşte pe fereastră întoarsă cu spatele. După ce trage fumul adânc în piept) Încercam să vă imaginez cum staţi amândoi în pat…Vă vedeam mereu făcând dragoste, imaginea aceasta nu-mi ieşea din minte deloc…Mă obsdeda, era o tortură…(tristă) Pe el îl vedeam clar, chipul lui, nasul, linia buzelor, ochii…Pe dumneata te vedeam confuz, mereu alta…Imaginează-ţi că mi-am propus de nu ştiu câte ori să vin să vorbesc cu dumneata…N-am avut curaj…(întorcându-se cu faţa către Elena Onescu) Dumneata ai tupeu…zău că te admir.

ELENA ONESCU : (care a ascultat mărturisirea celeilalte, fumând tristă. Puţin dură) N-am venit aici ca să ascult spovedanii…Şi nici ca să primesc felicitările dumitale…(mică pauză, cu vocea mai scăzută) Problema e că ceea ce ai făcut dumneata, faptul de a destrăma o familie, cu doi copii, e o faptă oribilă. Şi trebuie s-o îndrept.

ALEXANDRA BACIU : (aşezându-se din nou pe scaun) Am discutat problema copiilor…E hotărât ca la divorţ să luăm un copil…

ELENA ONESCU : (mâna i se opreşte cu ţigara în aer la jumătatea drumului. O priveşte înmărmurită) Ce eeee ? Dumneata eşti nebună…Vă spun dinainte…Aşa ceva este imposibil !

ALEXANDRA BACIU : Atunci plătim pensie alimentară.

ELENA ONESCU : (scrăşnind, furioasă) Eşti o canalie, cucoană !

ALEXANDRA BACIU : (jicnită ) Văd că eşti mai mică decât mine… Te rog cât mai stai în casa asta să vorbeşti frumos…Altfel te poftesc afară.

ELENA ONESCU : (ridicându-se în picioare ) Chestiile astea mă înfurie, cucoană ! Nu primesc lecţii de la o… mojică ! De la o…de la una care sparge casele oamenilor.…

ALEXANDRA BACIU :  Te rog să reţii…Sunt ingineră şi lector la Politehnică.

ELENA ONESCU : (plimbându-se prin cameră) Eşti o târfă ! Asta eşti ! Dacă erai ce zici că eşti te gândeai la copilaşii ăia, că rămân fără tată !

ALEXANDRA BACIU : ( sărind ca arsă în picioare. De furie faţa îi devine lividă. Bărbia îi tremură uşor) Neruşinato ! Mă faci târfă în casa mea ! Ieşi afară ! (ţipând) Ieşi imediat afară !

ELENA ONESCU : (întorcându-se către ea, fierbând) Ei, bine, nu vreau să ies…Dă-mă tu afară, dacă poţi.

ALEXANDRA BACIU : (tremurând de frie) Ieşi afară când te poftesc..Femeie neruşinată !  (cu faţa congestionată)Ticloaso !

ELENA ONESCU : (privind-o cu scârbă ) Babo ! Babooo ! Ia uite ce se înroşeşte, baba ! (ţipând la ea) Dacă mă mai pofteşti o dată afară, sau dacă mă mai faci neruşinată, te bat în casa ta de te rup ! Ai înţeles ?

ALEXANDRA BACIU : (cu scîrbă, scuipă pe jos) Sânt !…Sânt pur şi simplu îngrozită…Mă mir cum a putut bietul om să stea cu tine măcar o zi…(face câţiva paşi şi deschide uşa) Te potfesc afară, doamnă ! Din momentul acesta nu mai avem ce discuta…(rămâne nemişcată lângă uşă, cu mâna pe clanţă)

ELENA ONESCU : (se apropie de ea. Rar) Eşti o hroaşcă. Îţi spun, n-o să stea cu tine mai mult de un an şi se întoarce din nou la mine…

ALEXANDRA BACIU : (scrâşnind din dinţi, tremurând toată de furie. O prinde de mâneca şi încearcă s-o dea afară) Ieşi afară, necioplito ! Prost crescuto ce eşti !

ELENA ONESCU : (sprijindindu-se de uşă, îi pune mâna în piept, îmbrâncind-o ) Tâârâturo ! te-ai bucurat la gândul că ai cu cine te culca, la copii ăia rămaşi fără tată nu te-ai gândit !

ALEXANDRA BACIU : (tremurând de furie. Sunt ca doi bărbaţi gata să se ia la bătaie. La rândul ei îi pune Elenei Onescu mâna în piept) Ieşi o dată !

ELENA ONESCU : (dându-se înapoi şi luându-şi avânt îi dă brânci. Alexandra Baciu se împiedică şi  cade pe podea. Rămâne un moment mai lung în această poziţie. Respiraţia îi e scurtă, gâfâită, tremură din tot corpul)

ALEXANDRA BACIU :  (încearcă să se ridice) Canalie, îţi dai seama ce-ai făcut ? Vii şi mă baţi în casa mea, ticloaso ! (ţipând) Ieşi afară o dată !

ELENA ONESCU : ( roşie, tremurînd, speriată) Mai bine te omor, căţea neruşinato, decât să ies !

ALEXANDRA BACIU : ( plânge, tremurând de furie, se  ridică  şi pune mâna pe o vază) Lasă că-ţi arăt eu ţie, nemernico ! ( aruncă cu vaza lovind-o pe cealălaltă în bărbie)

ELENA ONESCU : (pipăindu-şi cu degetele bărbia, calmă, deşi tremură) Ei bine, cucoană ! Ei bine ! Acum mama dracului te-a luat ! Arunci cu tot ce-ţi cade în mână ! (apropiindu-se de ea o prinde  pe Alexandra Baciu de păr, o trage către ea, apoi o izbeşte de câteva ori de fotoliu) Îţi arăt eu ţie, neruşinata dracului !

ALEXANDRA BACIU : (ţipînd speriată, gemând) Ajutooor ! Ajutooor..Aju…(Elena Onescu îi astupă gura cu palma, şi continuă s-o izbească de fotoliu. Alexandra Baciu şi-a înfipt şi ea mâinile în părul celeilalte. Câteva momente cele două femei rămân ţinându-se păr. Li se aud doar respiraţiile gâfâite, şuierate )

ELENA ONESCU : Dă-mi drumul, că te omor ! (mică pauză, cele două se ţin de păr, fără să fie capabile să facă vreo mişcare) Au, dă-mi drumul, stârpitură, ce eşti, că de nu te omor!

ALEXANDRA BACIU : (prăvălindu-se pe duşumea) Ajotoor ! Ajuu…

ELENA ONESCU : (astupându-i gura ) Îţi arăt eu ţie ajutor ! (reuşeşte să-şi desprindă părul din mâinile celeilalte. Se repe cu pumnii şi cu picioarele asupra celei căzute) Târfă ordinară ! Îţi arăt eu ţie bărbat ! (gâfâind, o loveşte cu sete) Na bărbat, să te saturi !

ALEXANDRA BACIU : (geme, căzută la pământ. Îşi acoperă faţa cu mâinile pentru a se feri de  lovituri) A aa !  (geme) aaaaa! Auuuuu! Ajutooor, săriţi ! Săriiiţi, oameni buni…(se zvârcoleşte întinsă pe podea)

ELENA ONESCU : (răsuflă greu, extenuată, se opreşte să-şi tragă răsuflarea Se îndreaptă de şale. Apoi se ridică încet în pcioare. Îşi aranjează părul vâlvoi)

ALEXANDRA BACIU : ( i se aud gemetele înfundate. Îşi lasă capul pe braţul întins pe podea şi începe să plângă adânc, stins, deznădăjduit )

ELENA ONESCU  : (fără să se mai uite la Alexandra Baciu. Îşi mai aranjează părul încă o dată, fără să se grăbească. Îşi aprinde apoi cu mâinile tremurând o ţigară şi se îndepărtează de locul în care cealălaltă femeie zace la pământ, cuprinsă de spasme de plâns. Se uită tristă pe fereastră fumând liniştită, în timp ce se aud jalnic gemetele Alexandrei Baciu. Îşi fumează liniştită ţigara, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic)

ALEXANDRA BACIU : ( întinsă pe covor, plânge înăbuşit, gemete)

ELENA ONESCU : (după ce ţi-a fumat aproape ţigara. Dându-şi seama că a mers prea departe. Se întoarce şi încearcă s-o ridice de jos pe Alexandra Baciu) Hai, gata, înţelege-mă, te rog, şi dumneata…Mi-am pierdut controlul, ce vrei, mi-am ieşit din minţi. Ce crezi, că mie uşor îmi este, nu ? (o ridică şi o pune în fotoliu. Aceasta plânge cu faţa îngropată în braţul drept)

ALEXANDRA BACIU : (printre suspinele adânci) Îngrozitooor, îngrooozitooor…ce a putut să mi se întâmple. Aşa ceva n-am mai păţit niciodată !

ELENA ONESCU : (nervoasă, se plimbă încet prin cameră cu ţigara în mână) Şi pentru mine a fost îngrozitor când m-am trezit cu casa pustie şu cu doi copii de crescut…(întorcându-se către cealaltă) Dacă vrei să ştii am urlat ca o fiară înjunghiată.

ALEXANDRA BECIU : (s-a mai liniştit puţin) Ţi-am spus că n-o fac ca să te distrug  pe dumneata, sau ca să-ţi distrug familia. O fac pentru viaţa mea pustie. (plânge încet)

ELENA ONESCU :(aprinzându-şi altă ţigară. Aprinde una şi pentru Alexandra Beciu.) De ce l-ai luat pe al meu…Puteai să iei în definitiv un altul. Unul care era singur…Care era văduv… Dar să nu  diastrugi o casă cu doi copii.

ALEXANDRA BACIU : (nu mai plânge. Când şi când este cutremuraată de  câte un suspin. Are faţa răvăşită) Te rog să pleci.

ELENA ONESCU : (aprizând cealaltă ţigară. Se apropie să i-o dea) Nu plec până nu vine el. Îl aştept …

ALEXANDRA  BACIU : (refuzând ţigara) Doar ţi-am spus că a hotărât definitiv să nu se mai întoarcă. L-am înterbat doar…Ce va face cu tine… Dacă se va mai întoarce sau nu, ca să nu mă încurce.

ELENA ONESCU : (plimbându-se prin cameră) Nu se întoarce pentru că-l ţii dumneata.

ALEXANDRA BAICU : (care s-a mai liniştit. Înceaarcă să-şi aranjeze părul, îşi pipăie faţa) Dar dumneata nu l-ai ţinut când mi l-ai luat prima dată ? De ce nu l-ai trimis înapoi ?

ELENA ONESCU : (făcându-se că priveşte un teblou) Pentru că nu mi-a spus nimic. Şi pentru că dumneata nu aveai doi copii cu el. Nici nu eraţi căsătoriţi legal.

ALEXANDRA BACIU : (tăcere, timpul trece greu)  Fi bună, te rog, şi lasă-mă  singură…O să-i spun că ai venit, şi o să-i cer să discute cu dumneata.

ELENA ONESCU : (aşezându-se pe celpălat fotoliu) Nu plec până nu vine. Şi mai ales nu plec fără el…Chit că o să ne batem ca nişte choiori. Şi o să mânânc bătaie…

ALEXANDRA BACIU : (pare epuizată. Pentru câteva momente îşi ia capul în palme. E totuşi liniştită. Îşi aprinde altă ţigară) Dacă aşa e felul dumitale de a fi, fii sigură că nu se mai întoarece.

ELENA ONESCU : Sunt aşa pentru că sunt cu nervi la pământ…(tăcere. Amândouă se gândesasc la ceva) Dacă zici că-l iubeşti, n-am nimic împotrivă să vă mai întâlniţi, dar să vină acasă, să aibă grijă de copii… Să nu mă lase pe mine singură cu doi copii să-i cresc.

ALEXANDRA  BACIU : (pauză. După o tăcere de câteva momente) Nu, aşa ceva nu se poate. (pauză) Nu pot. Nu accept…

ELENA ONESCU : (se ridică. Se plimbă tristă prin cameră) Atunci nici eu nu voi renunţa…Mă  voi bate până la ultima clipă…Cu orice mijloc…N-o să am scrupule…

ALEXANDRA  BACIU : Sunt convinsă…(pauză) Dumneata nu poţi să înţelegi că noi nu contăm, ci el… Ce hotăreşte el…Cum decide el…

ELENA ONESCU : (tăcere. Se aşează în celălalt fotoliu) Dacă el decide că rămâne… Dar dumneata îi spui să se întoarcă la copii…Se întoarce, fii convinsă…

ALEXANDRA  BACIU : Nu pot să fac asta, înţelege-mă.

ELENA ONESCU : (Tăcere) Dacă aştepţi să-ţi cad la picioare, să te rog…fi sigură că o să aştepţi mult şi bine.

ALEXANDRA BACIU : (ridicându-se) Dacă nu vrei să pleci rămâi să-l aştepţi în sufragerie. Eu mă duc în dormitor…..

ELENA ONESCU : (rezemându-se cu spatele de la uşa de la antreul care dă în dormitor) Vă rog, doamnă… Să nu crezi că scapi de mine aşa…

ALEXANDRA BACIU : (cele două femei rămân un moment faţă în faţă.Văzând că cealălaltă nu se dă la o parte se întoarce. Se aşează din nou în fotoliu. Îşi aprinde o nouă ţigară. Timpul trece greu, dureros)

ELENA ONESCU : Să-mi fi spus baremi dumneata că intenţionează să mă părăsească…(pauză) Înţelegi, am fost complet nepegătită. Am rămas uluită. Am crezut că se prăbuşeşte cerul pe mine.

ALEXANDRA BACIU : (după un timp, fumând linştită, părând că se gândeşte la ceva) Şi eu am fost nepregătită…Şi eu am urlat…ca şi dumneata…

ELENA ONESCU : Sper că nu te bucuri că te-ai răzbunat ?

ALEXANDRA BACIU : (tace) Nu… (mică pauză ) Mă gândesc la viaţa mea distrusă…la copii, la greutăţi.

ELENA ONESCU  : (părăsind cadrul uşii. Se plimbă fumând prin cameră ) În fond e un ticălos…  Ne-a distrus viaţa la amândouă, şi noi ne batem ca nişte proste pe el. Şi-a bătut joc de noi…                                                                                                            ALEXANDRA BACIU : (gândindu-se la altceva) Nu cred că e un ticălos…Are un suflet bun. (pauză) Cred că e mai degrabă un om slab…uşor influenţabil.

ELENA ONESCU : (gânditoare) Poate… (tace) Ei, ce facem, doamnă ? N-am ajuns la nici o concluzie…

ALEXANDRA BACIU  : ( meditând, tristă ) Nu cred că mai e nevoie s-o luăm de la capăt.

ELENA ONESCU : (tace, se gândeşte) Atunci nici eu nu voi pleca de aici…(pauză) Şi mie mi-a fost foarte greu să vin să vorbesc cu dumneata.

ALEXANDRA BACIU : (mică pauză ) Asta nu schimbă cu nimic problema.

ELENA ONESCU : ( se aşează pe scaun) Îl iubeşti cu adevărat ? Îl mai iubeşti într-adevăr ?

ALEXANDRA BACIU : ( tace, ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea. Priveşte  undeva într-un punct )

ELENA ONESCU : (după mult timp ) Să fiu sinceră, nu-l mai iubesc acum…cum l-am iubit atunci…când ţi l-am luat dumneata…Dar m-am obişnuit cu el…Face parte din viaţa mea…Şi mai sunt şi copii pe care nu pot să-i cresc singură…(meditativ) Adevărul este că nu-l mai iubesc…

ALEXANDRA BACIU : (privind pierdută în acelaşi punct, trage adânc din ţigară) De fapt dumneata nu l-ai iubit deloc. I-am şi spus-o  dată când ne-am întîlnit la o Conferinţă. (mică pauză) Asta e, mi-a răspuns…Acum e prea târziu…Sunt prins, legat de mâini şi de picioare…Sunt copii…

ELENA ONESCU : (atmosferă calmă, tristă. Se ridică şi merge la fereastră) Ştiu că v-aţi mai întâlnit…(pauză ) Aş vrea să ştiu dacă v-aţi  culcat ?

ALEXANDRA BACIU : (după un timp de gândire ) Nu….Niciodată…

ELENA ONESCU : (întoarsă cu spatele) Ţi-a cerut…? Te-a rugat ?

ALEXANDRA BACIU : (tăcere. Striveşte ţigara în scrumieră) Mi-a cerut o dată…A insistat. Dar n-am acceptat eu. (în momentul acesta se aude cheia învârtindu-se în uşă. Tresar amîndouă. Elena Onescu se ridică în picioare )

ELENA ONESCU : (emoţionată ) Vine…

ALEXANDRA BACIU : (rece, tristă, aşezându-se în fotoliu) Da, vine…

BĂRBATUL : (deschizând uşa. Este în antreu. O zăreşte la început numai pe Alexandra Baciu) Bună ziua, draga mea… (rămâne un moment în uşă. Alexandra Baciu începe să plângă. Îşi dă seama că s-a întîmplat ceva ) Dar ce s-a întîmplat ?

ALEXANDRA BACIU : (se ridică în picioare, plânge) Ce să se întîmple…Eşti aşteptat. (cu mâna arată către Elena Onescu. Aceasta a rămas împietrită )

BĂRBATUL : De doamna ?

ELENA ONESCU : (împietrită. Sângele îi năvăleşte în faţă. Nu poate să scoată un cuvânt. Bâiguie) Nu…nu…nu !

BĂRBATUL : (intră acum în sufragerie. Este şi el încurcat. Nu ştie ce să creadă) Pe mine m-aţi aşteptat, doamnă ?

ELENA ONESCU : ( pierdută, buimacă.  Brusc vrea să caute ceva în poşetă) Nu…nu… e, e…el, el….

ALEXANDRA BACIU : (nedumerită la început. Acum pare că a înţeles ce s-a întâmplat. Devine deodată împietrită. Apoi are brusc un gest de eliberare) O, Doamne…

BĂRBATUL: ( nu înţelege nimic ) Ce s-a întîmplat ?

ELENA ONESCU : ( scoate din poşetă un bileţel, apoi batista. Tremură toată ) A a aces acesta nu e , nu e, blocul 46 ?  (rămâne împietrită, uitându-se pe bilet) Blocul 46…

BĂRBATUL : (după ce le priveşte pe amândouă femeile ) Ba da.

ELENA ONESCU : (acelaşi tremur al mâinii şi al bărbiei. Ţinând bileţelul în mână) Sca scara A…, apartamentul 14.

BĂRBATUL : ( parcă ar înţelege ) Nu…Aceasta e scara B…apartamentul 14.

ALEXANDRA BACIU : (respiră adânc, oftează. Îşi ştegre lacrimile) O, Doamne… (îşi aprinde apoi cu mâinile tremurând o ţigară )

ELENA ONESCU : (devine palidă, tremură uşor) Ierta…Atu atunci am am greşit scara….Vă vă rog să mă iertaţi. (tremură toată, pe faţă i se citeşte disperarea. Ca şi cum ar implora milă. Către Alexandra Baciu) Vă ro rog să mă iertaţi…Persoana aceea stă la scara A…(îşi ia poşeta pregătindu-se să plece. A ajuns lângă uşă)

BĂRBATUL : (către Alexandra Baciu. Mirat ) Dar ce s-a întîmplat, dragă ?

ALEXANDRA BACIU : (îngrozitor de tristă, liniştită, cu ţigara în mână ) Nimic…Doamna a greşit scara.

ELENA ONESCU : (a ajuns în antreu. Grăbindu-se, tare, bâlbâindu-se) Vă, vă… Vă rog să mă scuzaţi , doamnă. (ne dăm seama că nu nimereşte clanţa) Vă rog să, să mă scuzaţi, doamnă. La revedere… (se aude uşa trântită în urma ei, apoi sunetele pe care  le fac tocurile pantofilor în timp ce coboară pe scări )

                                                          Sfârşit

 

OAMENI DE CULTURĂ  DESPRE AUTOR ŞI OPERĂ,   ŞTEFAN DUMITRESCU

 

STIMATE DOMNULE ŞTEFAN DUMITRESCU

„ Deoarece aveţi o serie de elemente de noutate, sincer trebuie sa recunosc că, în acest moment,  ele mă depăşesc şi încerc „pas cu pas” sa înţeleg mesajul adevărat al  descoperirii d-voastră.

        Totuşi, trebuie sa înţelegeţi ca reuniunea de elemente care caracterizează descoperirea d-voastră, deşi mă depăşesc, ele mă  fascinează în actuala faza şi voi continua sa descopăr elementele de forţa pe care d-voastră le stăpâniţi cu mult mai multă uşurinţa. În consecinţă, sper ca după o meditaţie mai îndelungată să pot intra în sincronism cu descoperirea d-voastră şi să continuam dialogul pentru a va susţine.”

De aceea propun  să rămânem in legătura şi pe măsura ce înţeleg cu adevărat mesajul d-voastră Va rog sa-mi permiteţi sa va contactez, prin aceasta forma moderna – emailul.

Propun sa rămânem in contact. Cu deosebita stima,  

  2001       Dr. ŞTEFAN RAGALIE, Director Institutul de Cercetări Economice al Academiei

 

      „O  ţară în văile cosmice ale căreia înfloresc păsări, al cărui cer este susţinut de corul fecioarelor, ale cărei steaguri sunt sufletele strămoşilor plecaţi la luptă, o ţară halucinantă, un pământ cântător şi orbit de lumină proslăveşte în versurile sale recente Ştefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo. Spun că această lansare este curajoasă şi riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referinţă. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate şi se cântă din ruine ca din fluiere. Talent în afara oricărei îndoieli, spirit neliniştit şi în continuă ardere, autor de eseuri reinterpretând miturile şi de poeme reclădind universul, Ştefan Dumitrescu este un poet mai dur, mai abrupt, mai supus suferinţei şi neliniştii, decât limpedele Dan Verona, dar la fel de cert, la fel de Adevărat” .

            Ana Blandiana, Amfiteatrul, nr I2, 1971.

 

„Ştefan Dumitrescu este un poet foarte interesant şi îl voi urmări cu toată atenţia.”

                                                               SERBAN CIOCULESCU, FLACĂRA, 1973

 

„Venirea lui Ştefan Dumitrescu în literatura română va aduce mari mutaţii.”

                                                               ANA BLANDIANA, AMFITEATRUL, 1971

 

„Ştefan Dumitrescu este un scriitor profund şi serios. Este din acei scriitori care dau conţinut unei epoci întregi.”

                                                               ION CRISAN, scriitor, om de ştiinţă, 1973.

 

„Ştefan Dumitrescu:  În tot ceea ce faceţi şi gândiţi aveţi mai degrabă aura unui întemeietor. Cred că ar trebui să faceţi şcoală în jurul dumneavoastră, lucrând direct asupra destinelor vii prin elevii care ar putea să vă continue lucrarea, întemeind cetăţi de spirit la fel de durabile ca şi cele create la umbra măslinilor antici. Trăim vremuri prea mărunte şi interesate pecuniar ca să găsiţi o revistă deschisă imediat spre ceea ce gândiţi. Singura soluţie ar fi să vă adresaţi unei edituri ca Humanitas, care ar putea fi interesată de anvergura viziunilor dumneavoastră.”

                ION ZUBAŞCU, scriitor, Revista Expres-Magazin, nr. 4, 1993

     “Poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar, filozof, analist politic, omul acesta atât de cuminte, cu o expresie de copil care se miră veşnic, este una dintre cele mai ardente şi mai neliniştite conştiinţe ale veacului lui. Când românii îl vor cunoaşte cu adevărat, în toată adâncimea şi profunzimea operei lui pe Ştefan Dumitrescu, se vor mira că un scriitor de talia lui Thomas Mann, a lui Albert Camus s-a aflat, fără să-l cunoască, printre ei. La sfârşitul acestui veac, Ştefan Dumitrescu este vârful de lance al literaturii române împlântat adânc în universalitate. L-aş compara cu Mircea Eliade, dacă nu aş şti, cunoscându-i o mare parte din operă, că Ştefan Dumitrescu nu seamănă decât cu el însuşi. Francesca Pini, critic literar, coperta a IV-a a cărţii  “Matca ancestrală”, 1993

“Am citit piesa d-vs de teatru “Râsul” şi am găsit-o originală, interesantă şi amuzantă ! Sunt alături de dumneavoastră. Vă voi ajuta să spargeţi crusta indiferenţei. Intenţionez s-o dau la Theatre de poche, înfiinţat de Eugen Ionesco, unde şi-a jucat piesele lui de teatru şi în virtutea cărora a ajuns membru al Academiei Franceze.De-asemenea, mă gândesc s-o dau unui actor, foarte cunoscut în Franţa, care stăpâneşte în mod desăvârşit arta de a râde.”  

          Celestin Duca. 16 iulie 2ooo.Paris.

 

“Înţeleg de ce acum treizeci de ani Teatrul Mic a pus piesa (piesa de teatru  “Râsul” n.n) la sertar. Desigur i-a speriat – pe atunci, stilul modern al piesei – şi îşi făceau gânduri despre posibilele aluzii şi comparaţii cu prezentul.”

                 Liviu Ciulei. 20 iulie 2000.

 

“Vocaţia pentru scrisul consacrat teatrului prinde culorile certitudinii. “Râsul” lui Ştefan Dumitrescu  se constituie ca un “op” solid sub raportul construcţiei, al problematicii ce stimulează interes şi al expresiei literare expresive. Talentul este vizibil, ca şi experienţa dramaturgică. Inventiv, inteligent, profund, aluziv – document şi ficţiune, artă a portretului moral şi a intensităţii conflictuale – omul şi drama alcătuiesc o structură pe care breasla se cere a depune efort spre justiţiară proiecţie şi proiectare. “

Profesor universitar, doctor, academician, Ion Toboşaru, estetician. Text apărut pe coperta a IV-a a cărţii “ Dicţionarul complet al dramaturgiei lui I. L Caragiale.”

 

 “Dacă citind versurile lui Ştefan Dumitrescu rămânem undeva între real şi ideal, lecturând romanul său “Delirul”, continuarea capodoperei lui M. Preda, suntem stupefiaţi de talentul şi originalitatea sa. Romanul va fi în curând tipărit şi îl recomandăm tuturor iubitorilor de literatură adevărată.

Dumi Nedelcu, revista “Realitatea”, Galaţi, iunie 2000

 

 

    Ştefan Dumitrescu este la ora actuală unul dintre scriitorii români cu cea mai vastă şi profundă operă. Tipul scriitorului total, şi al omului total, Stefan Dumitrescu a dat romane care vor avea celebritatea romanelor lui Marquez, piese de teatru care ne vor cutremura conştiinţa veacuri de aici înainte, eseuri cu un orizont al sintezei impresionant, o “Istorie a dramaturgiei româneşti” dar şi poezii pentru copii de o gingăşie infinită. În volumul de faţă, un volum de poezie impresionant, ţipându-şi dragostea lui pentru Basarabia, dar si conştiinţa de “RANĂ” adâncă a fiinţei naţionale, Ştefan Dumitrescu ne aduce în modul cel mai dureros aminte că suntem români, că suntem o FIINŢĂ cu Simţirea şi Conştiinţa îndoliată !

FRANCESCA PINI, lector universitar , 1994

 

„Va felicit, sunteţi un mare scriitor, îmi pare nespus de bine să fi luat aşa contact cu Dv.”

  ALINA DIACONU, Scriitoare româno-argentiniană, stabilită în Argentina, 28, iulie, 2007..

 

               „ Ai scris o carte de poezie de dragoste absolut excepţională  ( „ MUNTELE INCĂRCAT DE DRAGOSTE”. Editura Marea Neagră”) . E tot ce am citit mai frumos si mai nobil în ultimii ani, când poezia noastră a fost sufocată de un val de lături şi pornografie abjectă. Faptul ca tu mai ţii încă steagul sus îmi dă curaj. Dar încă o odată şi încă o dată  îmi dau seama câtă dreptate ai avut când ai pus acel fantastic diagnostic ca suntem un popor axiofag . Aşa e ! Nu ne preţuim valorile autentice, nu le cultivam, nu ştim sa le impunem atenţiei lumii. Ce păcat !”

29.05. 2008                                                                 DORU MOŢOC

 

POETUL ALEXANDRU MAGEREANU DESPRE  ROMANUL  DELIRUL, VOL II, ŞI DESPRE ŞTEFAN DUMITRESCU

   „ Dragă Ştefane ! Ţi-am citit pe nerăsuflate romanul lui Moromete  („Delirul, vol II”, continuare la „Delirul, vol I”, de Marin Preda)  şi mi-a plăcut foarte mult cum l-ai scris. Eu îţi spun, lasă la o parte orice ale preocupări şi treci şi scrie romane ! Ai talent cu carul, nu-l irosi. Profită de el şi  dă-i Ţării şi literaturii noastre opere nepieritoare ! Profită de  vârsta ce o ai şi de viaţă care îţi oferă atâtea posibilităţi şi vei rămâne de neuitat pentru cititori, pentru ţară. Ai o putere de „magnet” în  fiecare cuvânt scris ! Ai o putere deosebită de a prinde şi cuprinde viaţa ! Ai deja o experienţă valoroasă în ale scrisului ! Nu-ţi va fi greu să reuşeşti. Deci, scrie, dragă Ştefane ! „

           Alexandru Magereanu, poet, Oradea, 80 de

 

 „Ştefane, felicitări pentru piesa Rasul. Este o piesa ce face parte din dramaturgia română şi trebuie să fie reprezentată. Nu doar să o găsim în ceea ce Mircea Ghiţulescu numeşte „dramaturgia pasiva”. Să nu te întristezi, acolo se afla si se regăsesc Blaga, Maniu, Dan Botta (încă nejucat în România), o parte din piesele lui G. M. Zamfirescu, Sorescu, şi de ce nu, ale noastre.

Piesa ta începe ca un râuleţ şi sfârşeşte ca un fluviu, în a cărui deltă pare că se reîntorc valurile marii.

Mai mult, Râsul presupune în genere două personaje, cel filosofic şi socratic, 2 ( personajul râde de sine spre a face lumina in jur). La tine Râsul se îndreaptă acid împotriva minciunii (şi a prostiei, cum îi zice I.D.Sâ

rbu). Cu minciuna pre minciuna calcând – ar fi sensul piesei. (Dar nu vreau sa comentez.)”

Încă o data, mă bucur ca ai reuşit sa dai o piesa care se aşează în tabelul mendeleevic al dramaturgiei noastre.

1.12.2008       DUMITRU VELEA, SCRIITOR

 

 

EDITAT AZI 20 01.2017   ȘTEFAN DUMITRESCU