CÂT DE FRUMOASĂ TRECI PRIN LUME, FEMEIE ! (PIESĂ DE TEATRU ÎN DOUĂ ACTE)

Ștefan Dumitrescu - N-AŢI VĂZUT ?

 

    Ca mai toate scrierile noastre de dragoste, (care fie că sunt poeme, povestiri, sau romane de dragoste, o dată cu derularea epicului ele capătă pe nesimțite o profunzime psihologică și filozofică), și această piesă de teatru este o piesă de dragoste, dar și o piesă filozofică și mitologică. Este vorba în această piesă de teatru despre revelarea, despre descrierea și despre trăirea a ceea ce se cheamă Marea Dragoste. Este un imn înălțat Marii Iubiri pure care ne cuprinde ca un balsam și ca un foc sacru și care ne înalță în slăvile cerului. Vai, dar care este uimitor de fragilă. Pe cât de strălucitoare poate să fie Marea Iubire pe atât este de sensibilă, de friabilă și de neapărată în fața încercărilor și a vicisitudinilor. Marile iubiri se pot sparge ca niște baloane imense  care plutesc în văzduh  strălucind în soare.

    În această piesă este vorba despre iubirea unui tânăr geniu muzician cu o elevă, studentă a lui, pe care o descoperă și o creează. Gândul ne duce la Orfeu, care o pierde pe Euridice, căci  Creatorul, Adrian Mireanu, personajul principal, o va pierde pe Euridice.  Pe care o va recrea prin suferința profundă din care cresc operele lui de artă, compozițiile sale. Ca Pygmalion  din Mitul cu același nume el o va re-crea pe  iubita pierdută, pe Sonia-Euridice.  O va redescoperi și o va ajuta să își reia rolul  ei de Euridice. Ca să poată să existe re-găsirea și re-învierea și Sonia, personajul feminin, care o conține în  sinele ei pe Eva biblică, trece ca și Creatorul  ei prin încercări dostoievskiene, prin mari încercări. Și abia după ce trec prin aceste mari încercări ei sunt capabili de iertare și de dăruire. După ce au trecut prin experiențe care sunt la limita umanului și a supraviețuire regăsirea este cu atât mai impresionantă, plasându-i  pe  un nivel superior al existenței. Această piesă de teatru este și o Mare Lecție, o meditație profundă asupra iubirii care ni se dăruiește și pe care nu știm să o prețuim și să o apărăm !

 

Ștefan Dumitrescu - N-AŢI VĂZUT ?

 

ŞTEFAN  DUMITRESCU

CÂT DE FRUMOASĂ TRECI PRIN LUME, FEMEIE !

(PIESĂ DE TEATRU ÎN DOUĂ ACTE)

 

PERSONAJE : ADRIAN MIREANU, muzicolog, locuind într-un oraş de provincie

SONIA, sau  Femeia

 

 

        Imaginea unei sufragerii într-un apartament al unui om care se ghiceşte, după biblioteca împănată cu cărţi, a fi un intelectual.  Un recamier strâns, o măsuţă în mijlocul sufrageriei, acoperită cu reviste şi manuscrise. În jurul măsuţei două fotolii. Pe pereţi, copii după Grigorescu şi Luchian. În colţul din stânga, o pianină. La ridicarea cortinei un bărbat trecut de prima tinereţe scrie ceva aplecat peste măsuţa acoperită de reviste. E seara târziu, limbile pendulei care bate indiferentă arată că ora este trecută de 11 seara. Se aude înfundat ploaia de primăvară.

 

 BĂRBATUL : (îşi ridică fruntea de pe colile pe care a scris. Privirea îi e obosită, expresia feţei buimăcită. Rămâne aşa gândindu-se ) „Singura problemă cu adevărat pentru om este moartea… Camus”. (în momentul acesta se aude soneria. La început scurt, apoi din ce în ce mai insistent.) Cine poate să fie la ora asta ? (se ridică încet, acum este cu adevărat îngrozit) Numai de nu s-ar fi întâmplat….(dispare în antreu să deschidă. Camera rămâne pustie. Liniştea este aproape ţipătoare. În sufragerie pătrunde epuizată o femeie. E udă leoarcă. Pe chip i se citeşte disperarea. Apa picură încet pe covor).

FEMEIA :  (Tristă. după un timp) Eşti uluit, nu-i aşa ? (mică pauză) Afară plouă ca şi cum ar ploua de la începutul lumii. ( Bărbatul o priveşte împietrit, mut. Nu şi-a revenit, deşi au trecut câteva momente bune)

BĂRBATUL : Nu pot să cred…

FEMEIA : Iartă-mă, te rog, o să intru puţin în baie să mă schimb. (arată valijoara pe care o are în mână) Sunt udă toată. Între timp îţi revii şi putem sta de vorbă. Poţi să faci şi o cafea Adrian.

BARBATUL : (bâiguind) Da, da, da. (Rămâne totuşi pe loc. Femeia a dispărut pe uşa care dă în holul dinspre baie şi dinspre dormitor. Sunetele pendulei se aud distinct, puternice. După ce şi-a mai revenit se apucă să adune revistele de pe măsuţă. Gesturile îi sunt fără vlagă)

FEMEIA : (Apare tristă din baie. Abia în momentul acesta pare cu adevărat frumoasă. Şi-a schimbat hainele ude, acum este într-o rochie midi. Un timp încearcă să-şi aranjeze părul ud) Copiii unde sunt ? (respiră adânc, ca un oftat) Ştiu că mai ai o fetiţă.

ADRIAN : Sunt la mama…(se gândeşte în altă parte)

FEMEIA : (cu o expresie de milă pe chip) Aşa e că nu te aşteptai ?

ADRIAN : (abătut) Nu…(precipitat) În nici un caz.

FEMEIA : Băiatul nostru ce face ? (mică pauză) De fapt e numai al tău.

ADRIAN : (o priveşte atent, pătrunzător) Pentru el ai venit nu-i aşa ?

FEMEIA . Nu. Pentru tine am venit. (pauză. Tăcerea se prelungeşte parcă pe lucruri. Bărbatul este încă uluit) Îmi dai voie să fumez, Adrian ? Pot să….?

ADRIAN : (abia acum observă că este în pijama. Este vizibil jenat) Te rog să mă ierţi că mă găseşti aşa. Merg să pun ceva pe mine.

FEMEIA : (gest hotărât)  Te rog să rămâi aşa. Nu-i o noutate pentru  mine (râs amar) Chiar îmi place pijamaua aceasta.

ADRIAN : (timid) Totuşi… Nu m-aş simţi bine. Cred că mă înţelegi (un timp Femeia rămâne singură. Priveşte avidă lucrurile, cotoarele cărţilor din Bibliotecă).

FEMEIA : (rar, meditativ) Aproape totul a rămas neschimbat. Şi pianina, care mi-a înnebunit capul (face câţiva paşi, apasă clapele pianinei. Sunetele sunt pure, înspăimântător de vii)

ADRIAN : (  e într-un pantalon ieftin şi într-un jerseu de casă. E mai stăpân pe el, mai vioi) Acum putem discuta mai lejer.

FEMEIA : (zâmbind tristă) Ne putem chiar înfrunta…

ADRIAN: (ezitând, oftează) Cum vrei tu…Sper că-mi dai voie să-ţi spun tu ?

FEMEIA : (sinceră) Îţi mulţumesc, Adrian. (pauză)

ADRIAN : Mă găseşti într-un moment foarte greu pentru mine…soţia mea este bolnavă în spital, eu sunt îngrozitor de deprimat…(grav, trist) Îţi dai seama …

 FEMEIA :  ( tristă,  mai mult şoptind) Înţeleg…

ADRIAN : (îşi muşcă buza de jos) Dă-mi şi mie o ţigară.

FEMEIA : (l-a privit atent) Da. (îi întinde pachetul de ţigări. Apoi îi aprinde ţigara)

ADRIAN  :  Pe cât o să pot o să te ajut însă…

FEMEIA : Eram convinsă, Adrian. (pauză) Ai rămas acelaşi om bun ? (îl priveşte atentă, scrutându-l, oarecum ironică, apoi expresia feţei îi devine gravă) Iartă-mă…

ADRIAN : Da, cred că da…(pauză) În linii generale, da. Viaţa te mai schimbă însă.

FEMEIA : (pe chip îi apare un zâmbet amar) Eşti emoţional, Adrian.

ADRIAN : (încurcat) Da, cred că sunt…(mică pauză) Sunt însă încurcat. Nu ştiu cum să procedez cu tine…(pauză)

FEMEIA :  Simplu. Să fim doi oameni buni unul cu altul, care ne-am întâlnit după atâţia ani…şi stau de vorbă. (îl priveşte cu dragoste) Atât.

ADRIAN : (amintindu-şi) Ai zis că vrei o cafea. Eu am mai băut una, aşa că o să-ţi fac numai ţie. (iese în holul de la intrare, care dă în bucătărie. Rămasă singură Femeia face acelaşi lucru, adică examinează cărţile, lucrurile. Adrian apare cu ibricul de cafea. Toarnă în ceşti abătut) Te rog să iei loc.

FEMEIA : Dacă ieşi şi tu…(se aşează)

ADRIAN : (a turnat cafeaua) Asta e a ta.(îi pune ceaşca în faţă. Apoi se aşează în fotoliu)

FEMEIA : (îl priveşte zâmbind) Ai rămas acelaşi, Adrian. Eşti neschimbat.

ADRIAN :  (aspru, respiră adânc) Şi tu…

FEMEIA : ( şi-a mai revenit, chipul i s-a luminat uşor) Mulţumesc.

ADRIAN : (după un timp. Maliţios) Ai apărut, deci ? Respiră adânc) În sfârşit. (pe gânduri) Ştiam sigur că trăieşti, iar scrisoarea aceea pe care mi-ai trimis-o atunci era stupidă.

FEMEIA : (mirată) Care scrisoare ?

ADRIAN : O mai păstrez şi acum. Era la un an şi jumătate de la plecarea ta. (Respiră adânc) Mai bine zis de la fuga ta.

FEMEIA : A da, îmi aduc aminte. (mică pauză, pe gânduri) Atunci mă gândeam serios să-mi pun capăt zilelor, Adrian…(tăcere. Femeia îl priveşte ca şi cum ar vrea să-i transmită că-l iubeşte, că este fericită că-l vede) Adrian, în clipa aceasta sunt îngrozitor de emoţionată. (îşi duce mâna la gât) Este ca şi cum m-ar strânge cineva de gât.

ADRIAN : Doamne fereşte. Nu intenţionez aşa ceva. (mică pauză) E bună cafeaua ?

FEMEIA : E admirabilă..(discuţia trenează, e vizibil lucrul acesta)

ADRIAN : (a devenit pe nesimţite volubil, e mai stăpân pe el) Ai venit pentru băiat, ştiu… Chiar eram surprins de ce nu apari, de ce nu vii să-l vezi ? Poate c într-un fel s-ar fi rezolvat..

FEMEIA : (brutal) Mi-a fost ruşine de tine, Adrian, nu de băiat. De asta n-am venit. (pauză)

ADRIAN :  Te rog  să mă scuzi. El ştie că adevărata lui mamă este Alexandra…soţia mea de acum. Când ai plecat avea nouă luni. Îţi dai seama…

FEMEIA : (o lacrimă i se prelinge încet pe obraz) Înţeleg. Mă gândesc însă că nu se poate să nu fi auzit că ai mai fost căsătorit înainte, că el este de la prima soţie…

ADRIAN :  (aproape ironic) S-ar putea. N-am deschis niciodată subiectul acesta cu el.

FEMEIA : (tace, priveşte în gol, oftează)

ADRIAN : (gânditor) O să aranjăm într-un fel să vezi. (mică pauză) Spune-mi, tu ce faci ? Sper să fii mai fericită decât mine.

FEMEIA : (clătinând din cap) Ştiu că eşti foarte nefericit acum, că suferi  foarte mult, dar mai fericită decât tine n-am fost niciodată…(pauză. Bărbatul se uită la ceas)

ADRIAN : S-a făcut târziu…trebuie să fii obosită.

FEMEIA : (foarte tristă) Sunt foarte obosită…

ADRIAN : (s-a ridicat) O să dau telefon la hotel, te conduc  şi mâine vedem cum ne întâlnim cu Dan…(pauză) Dan suferă foarte mult acum, îţi dai seama…El ştie că adevărata lui mamă este Alexandra. Am fi îngrozitori de cruzi cu el să-i spunem, tocmai acum, că tu eşti adevărata lui mamă.(oftează, tăcere)

FEMEIA : N-o să-i spunem niciodată asta. Adevărata lui mamă este cea care l-a crescut. Şi este acum la spital.

ADRIAN : (trist) Aşa e….L-a iubit ca pe propriul ei copil.

FEMEIA : Am auzit că a fost tare bună, că v-aţi înţeles minunat.  Te rog să mă crezi că-i sunt profund recunoscătoare.

ADRIAN : (are maxilarele încordate) A fost un om tare bun. Nici acum nu-mi vine să cred.

FEMEIA : (îl priveşte cu ochii în lacrimi) Ce să crezi ?

ADRIAN : Că o s-o pierd. (tăcere. Se aude pendula tristă)

FEMEIA : (gânditoare) Poate că n-o s-o pierzi, Adrian. (tăcere)

ADRIAN : Aş vrea să văd şi minunea asta. (a pus mâna pe telefon. Formează oftând un număr) Alo, hotelul ?

FEMEIA : (speriată deodată) Nu, Adrian (s-a ridicat din fotoliul. Vine lângă el. Vrea să-i ia receptorul) Pune-l jos (tare) Te rog, pune-l jos !

ADRIAN : (pune receptorul jos. Este vizibil jenat.) Te rog să mă ierţi.

FEMEIA : Nu vreau să cred că mă dau afară ! (un moment se privesc stânjeniţi) În noaptea aceasta rămân cu tine. Dacă n-o să putem rezista până mâine dimineaţa o să mă întind pe canapeaua aceasta. Tu o să te culci în dormitor. (pauză).

ADRIAN : (o priveşte cu milă)  Înţeleg că stai prost cu banii. Îţi plătesc eu hotelul, nu e nici o problemă.

FEMEIA : Cu nervii stau prost, nu cu banii, deşi nici cu banii nu stau bine. Te rog să te aşezi. Mai înainte am avut senzaţia că ne-am regăsit…măcar puţin.

ADRIAN : (se aşează nehotărât) Te  avertizez că mâine o să am o zi grea. Am nevoie măcar de câteva ore de somn.

FEMEIA : Spune-mi, te rog, pe nume.

ADRIAN : (supărat) Nu cred că ai venit să ne facem declaraţii de dragoste.

FEMEIA : (îşi aprinde nervoasă altă ţigară) Ai dreptate. În casa asta am stat doi ani împreună, adu-ţi aminte. (tristă) Poate că-mi este dor să rămân cât mai mult aici.

ADRIAN : (se ridică nervos) Dacă ţi-era dor, nu plecai.

FEMEIA : N-o să-ţi dau satisfacţia că-mi reneg greşelile ! Sper că nu te aştepţi.

ADRIAN : (reţinut) Nu ţi-am cerut niciodată nimic. Cu atât mai puţin acum. Dar înţelege-mă, mă găsesc într-un moment foarte greu. (pauză) Soţia mea este pe moarte. Simt nevoia să rămân singur, să fiu singur cu mine. Sunt răvăşit, sunt epuizat, am nevoie să-mi adun gândurile (izbucnind) E atât de greu de înţeles ?

FEMEIA : (suferă, îşi muşcă abătută buza de jos) Te înţeleg, Adrian, dar lasă-mă să rămân cu tine. Dacă vrei treci dincolo să te culci. Eu mă voi întinde pe recamierul acesta.

ADRIAN : (nu se mai poate stăpâni) E o impietate ce-mi ceri ! Mâine când o să pleci, or să te vadă vecinii. Şi ce-or să zică ? (tăcere. Timpul trece greu, apăsător)

FEMEIA : N-or să ne vadă. Şi chiar dacă ne văd or să creadă că sunt sora ta sau o rudă… (bărbatul ia nervos o ţigară din pachetul care se găseşte pe masă. Îşi aprinde tremurând ţigara)

ADRIAN : Insist să te rog să mergi la hotel. Îţi plătesc hotelul pe zece zile, şi-ţi plătesc şi drumul înapoi.

FEMEIA : (chipul i-a devenit nespus de trist ) Adrian, mă găsesc într-un moment foarte greu al vieţii mele. Dacă mă alungi în noaptea aceasta mă sinucid. Şi în loc de una, o să ai două femei pe conştiinţă.

ADRIAN : ( are maxilarele încordate) Mă ameninţi ! După doi ani de căsătorie fugi şi mă laşi cu un copil de nouă luni, te întorci după zece ani, şi-mi pui cuţitul la gât.

FEMEIA : ( tristă, rar) Nu-ţi pun nici un cuţit. Am venit să stăm ca doi oameni de vorbă. Am venit să te văd înainte de a mă sinucide, dacă vrei.

ADRIAN : ( s-a întors cu spatele) Ei nu, că asta e bună ! (spumegă de furie ) E cea mai mare măgărie pe care am auzit-o în viaţa mea.

FEMEIA :  (ţipând) Numeşte-o cum vrei, dar tu mi-ai distrus viaţa ! Acesta e adevărul ! (mică pauză) Nici măcar nu ţi-ai pus problema aceasta vreodată.

 ADRIAN : (mai calm) Acum cred că există într-adevăr diavolul. Ei bine, eşti mai mult decât un diavol.

FEMEIA : (se ridică încet. E foarte tristă) Bine, voi pleca. N-am bani pentru hotel, de la tine nu vreau pentru nimic în lume să primesc un sfanţ. O să stau în ploaie până dimineaţă; iar dimineaţă o să mă omor. (şi-a luat poşeta. Se îndreaptă încet către ieşire) Bare-mi de-ai fi fericit ! (iese în hol. Un moment Bărbatul rămâne singur în sufragerie. Afară s-a auzit uşa deschizându-se))

ADRIAN : (tare) Sonia ! (mai tare) Sonia ! Vino înapoi ! (nu se aude nici o mişcare. Uşa rămâne întredeschisă) Te rog să vii înapoi !

FEMEIA : (din hol) Dacă-mi promiţi că o să ai cât de cât milă de mine.

ADRIAN : Îţi promit.

FEMEIA : (intră tristă, spăşită. Pare epuizată. Se lasă să cadă în fotoliul din care s-a ridicat) Îţi mulţumesc. (îndrăzneşte să-l privească în ochi) Mai ales îţi mulţumesc că m-ai strigat pe nume. (tăcere)

ADRIAN : Oricum, să nu-ţi închipui că te cred.

FEMEIA : Asta nu are nici o importanţă. În fond ai dreptul să mă şi omori.

ADRIAN : (cald) Iartă-mă că nu te-am întrebat dacă ai mâncat.

FEMEIA : (ştergându-şi o lacrimă) N-am mâncat.

ADRIAN : (linişteşte-te) O să-ţi aduc ceva să mănânci.

FEMEIA : Ai zis-o ca şi cum ai arunca unui câne o coajă.

ADRIAN : (aspru) Ai impresia. (pauză)

FEMEIA : (după un timp, cald) Tu ai mâncat ?

ADRIAN : Nu mi-e foame.

FEMEIA : Lasă-mă, te rog, să pregătesc eu masa pentru amândoi. (s-a ridicat şi a venit lângă el)

ADRIAN : Rămâi acolo, n-o să te descurci.

FEMEIA : În bucătăria aceasta am gătit doi ani (mică pauză) Îmi amintesc ce ţi-am făcut de mâncare în fiecare zi. Bunul meu asasin !

ADRIAN : O să cer să te explici.

FEMEIA : (din bucătărie) Nici o grijă, o să vrei să mă împiedici să nu mă explic. (Bărbatul se aşează tăcut în fotoliu. Îşi aprinde grav o ţigară)

ADRIAN : (tare) Mai fă, te rog, şi o cafea. E în dulapul de deasupra.

FEMEIA : Imediat.

ADRIAN : (vorbind singur) Parcă ar fi un coşmar.

FEMEIA : (pune pe măsuţă două farfurii) N-am uitat că-ţi plăcea omleta. (se reîntoarce în bucătărie de unde revine cu un coş de pâine şi cu ibricul)

ADRIAN : Constat că ai memorie bună.

FEMEIA : Iar eu constat că purtarea ta mi-a lăsat un gust amar.

ADRIAN : E o răutate prea mică pe lângă imensul rău pe care mi l-ai făcut, ca s-o mai bag în seamă.

FEMEIA : Mersi ! Dar nu eşti chiar atât de bun pe cât crezi.

ADRIAN : Sper ca n-ai venit ca să ne batem ?

FEMEIA : Nu este exclus.

ADRIAN : Ţine seama de starea în care sunt. Te-am rugat să-mi cruţi nervii.

FEMEIA : Ţine şi tu cont că sunt o biată femeie disperată, pentru care cel mai bun lucru ar fi să-şi pună capăt zilelor. (pauză)

ADRIAN : Hai s-o lăsăm baltă.

FEMEIA : Îţi convine ţie să lăsăm totul baltă.

ADRIAN : (nervos) Îmi pare rău că nu te-am lăsat să pleci

FEMEIA : Mitocanule ! Erai în stare

ADRIAN : (are un moment de uluire. O priveşte blocat)  Asta e bună. Te întorci după zece ani, n-ai vrut nici măcar o dată să-ţi vezi copilul pe care mi l-ai lăsat pe cap, şi ai îndrăzneala să-mi zici mitocănia asta la mine acasă !

FEMEIA : (sinceră) Te rog să mă ierţi.

ADRIAN :  (furios, ironic) Mersi. Ce bine crescută eşti.

FEMEIA : E adevărat.

ADRIAN : Să ne fie de bine ! ( a terminat, vrea să se ridice de la masă)

FEMEIA : Strai jos. Mai avem multe de discutat.

ADRIAN : Îmi pare rău că nu am tăria să te dau pe uşă afară, sau să te arunc pe fereastră.

FEMEIA : (a terminat. Soarbe acum din cafea) Şi mie îmi pare rău. Mai ales că nu mă arunci pe fereastră. Am termina dracului o dată cu toată murdăria asta de viaţă.

ADRIAN : (tare) Murdărie pe care, din păcate, o fac oamenii ca tine ! (pendula se aude nefiresc de tare)

FEMEIA : (pusă pe ceartă) Să-ţi spun  ceva, dragul meu ! În căsnicia noastră, aia nemaipomenită care a ţinut doi ani şi jumătate, dacă tu erai femeia şi eu eram bărbatul, căsătoria noastră ar f i durat şi azi !

ADRIAN : (calm, fierbând) Şi ce vrei să spui cu asta ? Că eu sunt vinovat că tu ţi-ai luat lumea în cap ? Că eu te-am determinat să-ţi părăseşti bărbatul şi copilul, nu ?

FEMEIA : (foarte tristă) Nu, Adrian. Vreau să spun că eu sunt vinovată mie în sută de tot ce s-a întâmplat. Iar tu eşti vinovat unul la sută, sau unul la mie. Dar că acest unul la mie a contat foarte mut. A fost hotărâtor…dragul meu. (oftează)

ADRIAN : (uitându-se la ceas) Ştii ce, eu zic să-mi spui ce ai de spus în zece minute şi apoi merge fiacre la culcare.

FEMEIA : (rar) Ce am să-ţi spun eu, dragul meu Adrian,  nu se poate spune nici într-o mie de ani, cum aş putea să-ţi spun în zece minute.

ADRIAN : (se pregăteşte să plece) Atunci hai să mergem fiecare la culcare.

FEMEIA : Nu poţi să mă laşi singură. Nu e cinstit din partea ta.

ADRIAN :  (furios) Dar tu ai putu să mă laşi, acum zece ani, cu un copil de nouă luni, să mă descurc singur . Tu ai fost cinstită, nu ?

FEMEIA : (oftează) Haide să fim calmi, Adrian…(se gândeşte) Dacă ar fi să-ţi spun ceva, nu în zece minute, ci în zece cuvinte, în două secunde, cred că ţi-aş spune lucrul acesta…

ADRIAN : (furios) Hai s-o lăsăm baltă.

FEMEIA : ( tristă, gânditoare) Adevărul este, Adrian, că în aceşti zece ani mi-am dat seama cât de mult te iubesc. Acesta este adevărul ultim pe care ţi l-aş spune şi în faţa plutonului de execuţie.

ADRIAN : (oftează) Eşti tâmpită. (cu mâna pe clanţă) Noapte bună. În lada recamierului ai perna şi pătura cu care să te înveleşti.

FEMEIA : (vine după el) Să nu crezi că am să te las să dormi.

ADRIAN : (tare, cu obidă) Să nu crezi că nu pot să te arunc afară, în ploaie. Noapte bună ! (un moment femeia rămâne singură)

FEMEIA : Laşule ! Aşa ai fost şi atunci. De aceea te-am părăsit.

ADRIAN : (apare din dormitor) Cel mai bun lucru pe care ar fi trebui să-l fac era să nu te primesc. (mică pauză) Să nu te cunosc, să-ţi spun că nu ştiu cine eşti, înţelegi ?

FEMEIA : (tristă, cu o expresie de milă pe chip) Te înşeli, dragul meu. Tu nu puteai proceda aşa

ADRIAN :  (rânjind dureros) Îmi exploatezi slăbiciunile, nu ? Aşa ai făcut şi atunci când ai plecat.  (apăsat) Atunci când m-ai părăsit !

FEMEIA : Da, dar nu te-ai plâns niciodată.

ADRIAN : (respiră adânc. Se vede că suferă îngrozitor) Nici acum nu mă plâng. Am înghiţit în mine, am scrâşnit din dinţi, deşi loviturile vieţii m-au doborât la pământ. Am fost ca un bou care duce totul în spate, şi chiar dacă-i vine să urle, sau să se culce jos ca să moară, pentru că nu mai poate suporta, am rămas mut ca o piatră.

FEMEIA : (încearcă să-l atingă, gest involuntar, ca şi cum ar fi vrut să-l mângâie) Ştiu, dragul meu. Ştiu…Poate de aceea este bine că ai ţipat la mine. Mi-ai aruncat adevărul în faţă. Asta ai făcut. Crezi că n-am simţit ? Îmi dau seama, înţeleg totul. (mică pauză) Mi-am trăit drama îngrozitor de profund, total, până la capăt, dragul mu.

ADRIAN : (lovind-o peste mână) Nu mă atinge !

FEMEIA : (lovindu-l şi ea peste mână. În gestul ei se simte supărarea, dar şi o anumită nuanţă de tandreţe, dorinţa de a se juca) Iar eu te rog să nu te porţi ca un copil prost.

ADRIAN : (nu se mai poate abţine) Să-ţi fie ruşine ! (trânteşte uşa, şi se retrage furios în dormitor. Sonia rămâne singură. E calmă, relaxată. Pe chip îi apare o lumină ciudată. Îşi aprinde fără să se grăbească ţigara. Rămâne un moment lung gânditoare)

FEMEIA : Doamne, tot copil a rămas…(un timp ascultă ploaia care cade necontenit pe acoperiş, peste oraş, parcă de la începutul lumii. În noapte se aude ţipătul stins al unei locomotive. Sonia se uită la ceas. Deschide uşa holului care duce spre dormitor. I se aude glasul uşor răguşit) Adrian ! (în  felul în care-i rosteşte numele se simte o undă de dragoste) Adrian ! Te rog să mă ierţi. Vino să stăm de vorbă.

ADRIAN : ( din dormitor. Este calm) Iar eu te rog să mă laşi să dorm. M-am culcat. Noapte bună !

FEMEIA : (trebuie să fi deschis uşa dormitorului) În dormitorul acesta am petrecut atâtea nopţi minunate. (tandră) Îţi aduci aminte ?

ADRIAN : (furios, ţipă) Te rog să închizi uşa şi să mă laşi să dorm !

FEMEIA : (umilită) Iar eu te rog să nu mă laşi singură, pentru că altfel înnebunesc. Mă arunc pe fereastră !

ADRIAN : (tare) Chiar te rog s-o faci !

FEMEIA : Chiar am s-o fac ! (revine în sufragerie. Striveşte ţigara în scrumieră. Apoi deschide fereastra. Zgomotul ploii pătrunde în sufragerie, umed şi rece. Sonia pare hotărâtă să se arunce pe fereastră.  Din dormitor apare  Adrian)

ADRIAN : Hai, curaj ! Bare-mi ştiu o dată pentru totdeauna că am scăpat de tine.

FEMEIA : (se întoarce furioasă către el) Bine că eşti sincer, dragul meu. Aşa ai vrut şi atunci să scapi de mine ! Recunoaşte ! Şi ţi-am făcut pustiul de bine că te-am scăpat eu. (mică pauză. Se privesc amândoi cu ură) Te asigur însă că după ce o să mor zdrobită de caldarâm şi nevastă-ta o să n moară de cancer în spital, o să înnebuneşti de-a binelea, iubitule ! O să ajungi ca ăia care umblă pe străzi bombănind.

ADRIAN : ( trist, respiră adânc) Fii fără grijă. Simt de-acum că-mi pierd minţile.

FEMEIA : Nu-ţi cer decât să stai cu mine până dimineaţă. Ca să nu înnebunesc sau să mă sinucid. Înţelegi ?

ADRIAN :  Nu ! Vreau să te arunci pe fereastră ! Dacă nu te arunci tu te arunc eu ! (se apropie de ea ameninţător)

FEMEIA :  (înfruntându-l curajoasă) Aş vrea s-o văd şi pe asta !

ADRIAN : (tăcere) Gândeşte-te în ce situaţie sunt…(mică pauză) Te rog să te culci, mâine o să avem timp destul să vorbim.

FEMEIA : (îl priveşte  cald, cu înţelegere) Nu vrei să-ţi povestesc biografia mea ? Cât am suferit, ce-am trăit, la ce m-am gândit în timpul acesta…

ADRIAN : Nu mă interesează. Noapte bună. (a închis uşa de la hol în urma lui. Sonia a rămas singură. Merge şi închide geamul. Pentru un moment a rămas cu ochii închişi, cu mâinile împreunate ca şi când s-ar ruga. Apoi se întoarce la măsuţă, îşi aprinde din nou o ţigară. Se întinde cu ţigara în mână pe recamier, privind în tavan.)

FEMEIA : (vorbind singură ) Poate are norocul să scape. (pauză) S-au văzut multe minuni. Poate mai are o şansă şi şansa asta trebuie exploatată. (sunetele pendulei răsună pustii, parcă prea tare) Doamne, ce noaptea ! Noaptea Sfântului Bartolomeu. (după un timp) Săracul,  trebuie să fie într-o stare îngrozitoare ! Şi eu vin să-l înnebunesc şi mai mult. (tace, fumează gânditoare) Niciodată n-o să înţeleg ce este viaţa, ce este fiinţa umană… De ce l-am făcut să sufere şi l-am lovit cel mai tare pe omul pe care l-am iubit cel mai mult ? (tare) Adrian ! Adrian !

ADRIAN : (nici un răspuns. Ploaia se aude căzând parcă de la începutul lumii, caldă, maternă)

FEMEIA : Poate că ar fi mai bine să mă odihnesc puţin. Îl las şi pe el să se refacă. (tare) Adrian ! (tace. În noapte se aude stins şi trist şuierul unei locomotive)

FEMEIA : În casa aceasta am stat doi ani şi jumătate. În casa asta am rămas însărcinată, în casa asta  mi-am adus  copilul, în casa aceasta l-am crescut…(se uită în jur) Nu s-a schimbat  nimic. Recamierul este de atunci. Biblioteca, lustra, covorul. Chiar şi ceea ce numeam eu spiritul casei. Fiecare casă are un suflet al ei, ceva inconfundabil, o lumină aparte care izvorăşte din ziduri…(pauză). Fiecare casă are o linişte, o tăcerea a ei inconfundabilă, specifică…(rar) Niciodată, cât am umblat, n-am mai regăsit liniştea această…(pendula bate monoton, sugerându-ţi veşnicia curgerii. Uşa se deschide încet)

ADRIAN : ( e îngrozitor de obosit) Nu pot să dorm. Aşa mi se întâmplă întotdeauna când sunt obosit.

FEMEIA : Înseamnă că o să ne petrecem noaptea împreună, dragule, discutând pe îndelete ca doi buni prieteni.

ADRIAN : (s-a aşezat în fotoliu. Îşi ia capul în mâini) Fie… Să fie asta noaptea sfântului Bartolomeu.

FEMEIA : (melancolică) Poate că pentru mine este cea mai frumoasă noapte. Noaptea întoarcerii acasă. Noaptea Fiului risipitor. Noaptea ajungerii la liman. (mică pauză) Toţi năzuim către ceva, către un Pisc. Vrem să ajungem undeva. Pe drum însă obosim, suntem înfrânţi, suntem răniţi de răutatea oamenilor, suntem orbiţi de iluzii, şi atunci singurul lucru pe care-l mai dorim este să ajungem la un…liman. La un mal…(gata să plângă) Ei bine, eu am ajuns…acasă la mine. Senzaţia că am ajuns acasă e atât de puternică încât îmi simt toate fibrele încordate.

ADRIAN : (după un timp de gândire. Oftează. Îşi pune picioarele pe masă) E o iluzie. Casa aceasta nu este a ta. Este a ei…şi a mea. Pentru mine este foarte clar lucrul acesta. Mâine o să ne despărţim  şi sper să nu ne mai vedem niciodată… Sau poate să ne vedem  o dată, dar  foarte târziu…

FEMEIA : Când va fi acest foarte târziu, dragule…?

ADRIAN : La bătrâneţe. Când o să fim bătrâni, obosiţi şi înţelepţi. (mică pauză) Atunci o să putem sta de vorbă ca nişte prieteni buni şi amărâţi, îndureraţi pentru că soarta a fost prea nedreaptă cu noi.

FEMEIA : (oftează) N-ai dreptate, Adrian. În afara necazului acesta , viaţa ta a fost profundă şi fericită. Într-un fel  te-am invidiat, Adrian. Ai treizecişişapte de ani şi eşti demult ceea ce se cheamă un om realizat.

ADRIAN : (cu reproş) Ai avut tu grijă să mă realizez…

FEMEIA : Nu mă întrerupe, te rog.  Dacă nu mă crezi te-aş întreba câţi oameni cunoşti tu în oraşul acesta realizaţi. (mică pauză)  Eu nu ştiu nici unul.

ADRIAN : (trist) Asta e tactica ta de învăluire…(cască. Gest a lehamite) Las-o baltă. Mai bine spune ce-ai făcut după…? După ce-ai fugit ..(tăcere)

FEMEIA : Ai dreptate… am fugit. Ca o tâmpită, ca cea mai mare tâmpită din lume. (mică pauză) Nu cred să fi existat în toată istoria umanităţii o proastă şi o tâmpită mai mare ca mine.

ADRIAN : Asta nu mă mângâie cu nimic, să ştii.

FEMEIA : Sunt absolut conştientă. (mică pauză) E două şi jumătate…(oftează) Până la şase mai avem patru ore.

ADRIAN : (trist, împăciuitor) Măcar îţi pare rău de ce-ai făcut…? Ai suferit… cât de cât ?

FEMEIA : (tristă, gânditoare) Enorm. Enorm. (după un timp) Enorm de mult, dragule… (respiră adânc) De fapt nu există cuvinte care să exprime adâncimea  suferinţei, durerea mea, care să poată să-ţi spun cât de mult am suferit. (mică pauză) Sunt mândră însă că am suferit atât. Că am putut să sufăr atât !

ADRIAN : (zâmbet amar, de om epuizat pe chipul cadaveric) Iar începi să mă învălui. Mai bine povesteşte-mi viaţa…(afară se aude ploaia căzând peste oraş, calmă şi bună, odihnitoare)

FEMEIA : (oftează) S-o luăm cu începutul..(tuşeşte de câteva ori încercând să-şi dreagă glasul) Deci…eram elevă în clasa a unsprezecea. La începutul anului şcolar l-am văzut intrând în clasă pe tovarăşul profesor Adrian Mireanu…adică pe dumneavoastră, domnule profesor. (povesteşte rar, evocator, fără să se grăbească, de parcă ar mai vrea să retrăiască totul de a început) Era înalt şi frumos, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie atunci. Chipul lui, toată fiinţa lui emana, emanau un fel de lumină, ceva neînchipuit, cum să-ţi explic ? Ceva care te emoţiona şi de înălţa. (tace un timp) Tovarăşul profesor de muzică, nu ne vorbea, el ne cânta. Tot ce ne spunea el venea de undeva de departe ca un melos care te vrăjea şi îţi îmbogăţea întreaga fiinţă. Pur şi simplu erau ore când cânta de la primul cuvânt până la ultimul. Nici nu auzeam clopoţelul când se suna. (pauză. Ca şi cum s-ar gândi) Tovarăşul profesor  nu ne preda niciodată, ne spunea poveşti. Nişte poveşti atât de frumoase, care de fapt erau filozofie pură. Într-o oră te plimba prin toată istoria muzicii, prin toată cultura, şi uita să ne mai aducă înapoi. Ne lăsa suspendaţi undeva în văzduh, de unde, când ieşeam afară din clasă,  ne prăbuşeam, lovindu-ne de realitatea prozaică. Parcă am fi fost nişte saci care cădem din cer. (mică pauză. Îl priveşte cald, cu dragoste, uimită că el se află acolo, în faţa ei)

ADRIAN : (se privesc un timp. Pe chipul femeii e o nuanţă stranie de milă amestecată cu dragostea. Chipul bărbatului este aspru, încruntat) Îţi baţi joc de mine ?

FEMEIA : (vocea ei are o nuanţă tragică, înspăimântătoare) Jur că nu mint, Adrian. ( plină de melancolie) Că de fapt nici nu se poate reda frumuseţea orelor acelora. (tace un timp privind în gol. Pe obraz i se vede scurgându-se o lacrimă)

ADRIAN : (neutru) Continuă…

FEMEIA : (respiră adânc, ca şi cum s-ar trezi la realitate) Aşa… În câteva săptămâni ajunsesem să urâm toate orele, matematica, istoria, chimia, totul pe lângă ora de muzică era îngrozitor de prozaic. La două, când plecam de la şcoală, lumea, strada, casele, totul ni se părea neinteresant…

ADRIAN : (se mişcă în fotoliu) Te ascult.

FEMEIA : Ce mai, eram toate îndrăgostite de tine încât nu ştiam nici pe ce lume trăim. Aveam muzica de două ori pe săptămână, şi noi am fi vrut să avem tot timpul numai muzică. Nu este extraordinar ? Iubeam atât de mult cultura, muzica, artele, încât mă şi visam mare interpretă. (mică pauză. Oftează) Ce să mai spun ? A fost un vis, un vis inegalabil pe care-l mai visez şi acum.

ADRIAN : (o priveşte trist)

FEMEIA : M-am îndrăgostit atât de mult de tânărul meu profesor încât pluteam de-a dreptul prin rai. Azi mă gândesc că poate tocmai  pentru aceea s-a întâmplat ce s-a întâmplat…Atâta fericire nu este bună. Te visam în somn, vorbeam tot timpul cu tine, îmi imaginam mereu că-mi dau viaţa pentru tine…(mică pauză) Dacă ai fi ridicat măcar un deget, m-aş fi aruncat bucuroasă în foc pentru tine, domnule profesor.

ADRIAN : (îşi ţine ochii închişi. N-a adormit însă) Am văzut.

FEMEIA : (râs amar) Şi ce-o să mai vezi. (mică pauză) Din banca a patra m-am mutat în banca întâi, ca să-ţi sar în ochi. Ca să-ţi sorb cuvintele, ca să mă observi cât de frumoasă sunt, ca să te aţâţ, să-ţi atrag atenţia tot timpul. O dată ţi-am surprins privirea oprită pe genunchii mei, ai roşit tot, fii sincer…(râs cald, voalat) Atunci m-am hotărât. O fi el zeu, dar om este şi el.

ADRIAN : Eva.

FEMEIA : Exact, Eva. Trebuia găsită modalitatea de a-ţi spune că te iubesc. Cum să-ţi spun ? Numai la gândul acesta mă treceau toate apele. Mitul Zburătorului este adevărat, să ştii, fetele îl au în inconştientul lor, sau în codul genetic. De ce natura zburătorului este cerească şi divină, poate nu este aşa greu de răspuns.(mică pauză) Dar eu te-am visat ca zburător de zeci şi zeci de ori, Adrian.

ADRIAN : (o priveşte un moment. Apoi îşi lasă din nou capul pe spate închizând ochii) Acesta e capitolul cel mai frumos, nu vrei să treci peste el ?

FEMEIA : Nu. Poate că doresc să-l mai retrăiesc o dată, de aceea insist asupra fiecărui amănunt. (mică pauză) O dată, parcă te văd în faţa ochilor, îţi văd linia fină a buzelor, pigmenţii obrajilor…Te-am oprit pe culoar şi ţi-am spus că m-am hotărât să dau la Conservator. Aş vrea să iau lecţii cu dumneavoastră, domnule profesor, cred că mi-ar prinde foarte bine. (mică pauză) Te-ai uitat la mine într-un mod ciudat, mă descopereai şi totodată mă memorai. Am simţit foarte precis lucrul acesta, a fost o senzaţie terifiantă. Mi-ai spus că nu ai pian acasă şi nici la şcoală nu avem, o să căutăm şi o să găsim o soluţie. (mică pauză. Râs cald) Soluţia am găsit-o eu. În primăvară, era pe trei aprilie, într-o luni. O zi ca asta rămâne memorabilă, nu se poate uita nici după ce dă cu ţărână peste tine.

ADRIAN : (fără să deschidă ochii) O ţin minte şi eu…(afară ploaia se aude molcom, vie)

FEMEIA : Trebuie să-ţi spun că n-am dormit zeci de nopţi, că am rupt sute de ciorne, ca să scriu o scrisoare de şaisprezece rânduri. (îşi ridică senină capul ca să-l privească) Ţi-o mai aduci aminte ?

ADRIAN : Nu.

FEMEIA : ( întristându-se)  Eram sigură. (mică pauză) Eu o ştiu pe de rost. Am repetat-o în gând de mii şi mii de ori. (tace) Îţi spuneam în scrisoarea aceea că sunt disperată, că te iubesc cum nu cred că a iubit o fată vreodată înaintea mea…Acum îmi vine să râd (îi zâmbeşte, e nespus de frumoasă) Te rog să mă crezi, dar atunci vorbeam foarte serios, eram cât se poate de sinceră. (mică pauză) De altfel dacă m-ai fi respins m-aş fi sinucis. ( Respiră adânc, ca atunci când oftezi) Te-am urmărit până  ai plecat de la şcoală, Doamne, cum îmi bătea inima în piept în timp ce veneam în urma ta. Crede-mă, o simt şi acum, mi se făcuse mică, mică în piept şi bătea tare şi repede ca inima unui pui de vrabie.

ADRIAN : (puţin aspru) Nu vrei să treci mai repede peste capitolul acesta ? E ora trei dimineaţa. Mi-a teamă că n-o să mai avem timp.

FEMEIA : Nu…E partea cea mai frumoasă a vieţii mele, de ce nu mă laşi s-o savurez. Crede-mă, îmi place întotdeauna să mă opresc asupra ei. După ce ne-am despărţit a început calvarul, partea oribilă a vieţii mele.

ADRIAN : (ia o ţigară din pachetul de pe masă. Şi-o aprinde fără să se grăbească) După ce ai fugit, vrei să spui. De fapt nu ne-am despărţit.

FEMEIA : (obosită, tristă) Ia-o cum vrei. Dar te rog să nu mă mai întrerupi. Recunoaşte că se crease o atmosferă de vrajă…Pe care ai întrerupt-o…

ADRIAN : Mă rog…(pendula bate rar şi cald în timp)

FEMEIA : (oftează, gânditoare) Modul prin care ai rezolvat problema şi ai răspuns scrisorii mele de dragoste a fost cât se poate de inspirat. (tăcere. În noapte se aude stins şuierul unei locomotive) În primul rând era euforia pe care nu puteam să mi-o stăpânesc. Parcă aveam creierul în flăcări. În al doilea rând era spaima îngrozitoare că s-ar putea să-mi răspunzi printr-un nu definitiv. (mică pauză) Mai era şi teama că ai putea să arăţi profesorilor scrisoarea mea de dragoste…În fond făcusem o faptă abominabilă, o elevă îi dăduse profesorului ei o scrisoare de dragoste. Puteam să devin râsul liceului,  să-şi bată toţi joc de mine, puteam să devin celebră. Puteam să fiu chiar exmatriculată. La gândul acesta îmi îngheţa sângele în vine. (mică pauză) Ce mai, dacă se întâmpla varianta asta îmi procurasem vreo trei cutii de somnifere. La luam pe toate o dată, şi treceam rapid în lumea de dincolo…

ADRIAN : Am vrut să fiu cât se poate de delicat, de bun…

FEMEIA : Şi ai fost…mă bucur nespus. Îţi mulţumesc.

ADRIAN : De ce nu mi-ai povestit lucrurile acestea atunci, sau după ce ne-am căsătorit ?

FEMEIA : N-am avut timp, dragul meu. Îmi era teamă să nu râzi de mine. Nu voiam să mă descopăr în faţa ta…În sfârşit…

ADRIAN : Te asigur că n-aş fi râs.

FEMEIA : În sfârşit… După o săptămână, eram pe culoar, m-ai luat departe. Mi-ai spus că vrei să discutăm. După terminarea orelor te-am aşteptat la poartă. Am mers un timp tăcuţi, unul lângă altul. Doamne, în ce stare eram. Am ajuns la ultima bancă din parc, te-ai oprit în loc. Parcă te văd…(pauză) M-am gândit mult la scrisoarea dumitale, domnişoară…Parcă îţi aud glasul, uşor emoţionat. Mi-ai vorbit despre dragoste, că e un lucru minunat, poate cel mai important lucru din viaţa omului. Că dragostea face să existe familia, societatea, istoria, că dragostea ţine în picioare toate casele şi toate blocurile… Că fără dragoste planeta ar fi un pustiu jalnic. Parcă mă înălţam, pluteam, nu mai ştiam ce este cu mine..(mică pauză) Apoi chipul ţi-a devenit uşor trist, şi-n momentul acela arătai atât de frumos, atât de delicat şi de luminos, că abia m-am putut stăpâni să nu-ţi sar de gât, să te sufoc, să te omor în sărutări. Deşi până în clipa aceea nu mai sărutasem nici un băiat în viaţa mea.

ADRIAN : (cu ochii închişi) Zău ?

FEMEIA : (speriată) Nu fi măgar. (mică pauză. Vocea îi devine din nou voalată, pierdută în trecut) Mi-ai spus apoi că dragostea nu este numai un lucru minunat, ci şi unul care-i poate distruge pe oameni. Că din dragoste s-au făcut crime, s-u sinucis oameni, s-au frânt destine. În sfârşit, acum mă treceau toate apele de spaimă.

ADRIAN : Îmi pare rău…

FEMEIA : (chipul i se luminează uşor) Mi-ai spus că gestul meu ţi se pare foarte frumos,  sincer. Deocamdată eu sunt profesor, iar dumneavoastră sunteţi elevă,  legile ne opresc să ne afişăm împreună. Că tu nu poţi să-ţi baţi joc de mine, să profiţi de pe urma  dragostei mele…să profiţi de sentimentele unei fete. (acum este chiar fericită, emoţionată) Ai surâs înroşindu-te tot. Doamne, cât de frumos erai, Adrian. Mai este şi destinul, mi-ai spus. Eu cred în destin…(mică pauză) Să-l lăsăm pe el să hotărască.

ADRIAN : Aşa am zis ?

FEMEIA : Exact aşa…(oftează, se uită la ceas) E trei şi jumătate. Mai avem mult de tăifăsuit.

ADRIAN : Îmi aduc aminte starea aceea…Cred că eram mai emoţionat decât tine. (în noapte se aude cântecul trist al unui cocoş)

FEMEIA : Apoi mi-ai spus : ştii că sunteţi nespus de frumoasă, domnişoară ? Iar eu ţi-am răspuns, pentru dumneavoastră aş vrea să fiu de o mie de ori mai frumoasă, domnule profesor.

ADRIAN : (gânditor, rar) Îmi aduc aminte, (repetă, apoi oftează) îmi aduc aminte. „Pentru dumneavoastră aş vrea să fiu de o mie de ori mai frumoasă, domnule profesor.”

FEMEIA : Aş fi dat orice, şi viaţa, să fiu cea mai frumoasă fată din lume. Acum chiar cred că sunt cea mai frumoasă femeie din lume.

ADRIAN : (tresare, trist) Când ?

FEMEIA : (zâmbet strâmb) Acum, cum când, acum în clipele acestea

ADRIAN : (privind-o intrigat) Eşti nebună ! Cred că suntem cei mai nenorociţi, cei mai de plâns oameni din lume.

FEMEIA : (iritată) Nu-i adevărat. Aşa cum stăm unul cu altul de vorbă, ştiind în ce situaţie ne aflăm, cred că suntem cu adevărat nişte oameni extraordinari.

ADRIAN : (dezamăgit, trist) Continuă-ţi povestirea…

FEMEIA : (se uită la ceas) Nu mă grăbesc…(mică pauză) Aşa… Din clipa aceea, adică după ce ţi-am trimis scrisoarea în care îţi spuneam că te iubesc, ai început să-mi acorzi mai multă importanţă. La ore privirile ni se întâlneau fericite şi complice. Ştiam numai noi de dragostea noastră, şi asta era extraordinar, pentru că însemna că tu îmi acceptaseşi dragostea. (mică pauză) Mărturisesc că până la dragostea asta am fost o timidă. Acum se întâmpla cu mine un miracol…Crescusem în ochii mei, eram mult mai stăpână pe mine, ba chiar eram foarte liniştită. Ştiam ce se va întâmpla cu mine, că voi fi fericită în viaţă. Credinţa aceasta în mine mi-a dat forţe extraordinare. Începusem să iau numai note de zece. Dintr-o elevă aproape mediocră devenisem o elevă excepţională. Eu ştiu mai bine ca oricine că dragostea îţi dă o forţă extraordinară, că dragostea este capabilă să răstoarne şi munţii.

ADRIAN : (trist, ironic) S-a văzut mai târziu, când ai fugit.

FEMEIA : (slab) Te rog, nu fi răutăcios. (mică pauză) Apoi a venit excursia aceea, de acum terminasem clasa a unsprezecea, mai aveam numai examenul de bacalaureat şi gata.  Când am urcat la cetăţuie, eu am rămas în urmă pentru că mă băteau pantofii. Ai rămas şi tu, eu ţi-am luat mâna şi tu mi-ai primit-o. Mi-ai strâns degetele, iar eu am simţit pur şi simplu cum mă topesc. M-am lăsat la pieptul tău iar tu m-ai strâns în braţe. Recunoaşte că până la mine n-ai mai strâns  nici o fată în braţe.

ADRIAN : Nu fi atât de sigură.

FEMEIA : Pot să jur pe cei vrei tu.(mică pauză) Parcă îţi era frică să pui mâna pe mine şi totuşi parcă mâinile tale se rugau. Mi-e foarte greu să-ţi explic în cuvinte, dar m-am gândit mult la impresia pe care am avut-o atunci.

ADRIAN : De câte ori te-ai gândit la momentul acela ?

FEMEIA : (melancolică) De mii de ori, Adrian, (oftează) de mii de ori, dragul meu. Uite, în timp ce veneam încoace am retrăit de vreo două, trei ori momentul acela.

ADRIAN : Te ascult.

FEMEIA : Ţi-am atins buzele, îţi aduci aminte, nici unul dintre noi nu ştia să sărute, dar am învăţat foarte repede. (râde încet, fericită) Apoi tu ţi-ai luat o poză de om grav. Aproape că mi-a venit să râd. (respiră adânc) Mi-ai spus, e minunat, Sonia, acum pot să-ţi spun că te iubesc. Dar trebuie să fim cuminţi, şi eu trebuie să am grijă de tine. Trebuie să treci examenul de bacalaureat, apoi să reuşeşti la facultate. Ce mai, parcă erai tăticu în persoană..(râde fericită)

ADRIAN : Eu n-aş râde.

FEMEIA : Sunt fericită, nu fii urâcios. A treia zi am venit la tine acasă. Ce mai, eram nebună de-a binelea, nu ştiam ce este cu mine. Gazda ta era plecată, câteva zile, nu ştiu unde. De fapt aş fi vrut să ne iubim. Mi-am dezvelit eu genunchii, am bătut apropouri, mi-am apropiat gura de a ta, dar tu nimic, oricât m-aş fi topit în braţele tale. Când am ajuns acasă am râs în hohote. Adevărul e că erai un timid de o mie de ori mai mare decât mine.

ADRIAN : Mai slab vrei să zici.

FEMEIA : Nu, tu pe cât eşti de slab pe atât eşti de puternic. Eu cred că eram mai slabă decât tine, eu sunt mult mai slabă decât tine. (mică pauză)

ADRIAN : Nu vrei să treci la…ce-ai trăit după ce ai fugit, toate astea le cunosc.

FEMEIA : Ai răbdare. (mică pauză) Ne întâlneam seara în afara oraşului. Ziua învăţam pentru facultate, dar mă gândeam numai la clipa când ne vom îmbrăţişa. Gândul îmi era numai şi numai la tine. (oftează de câteva ori ca şi cum ar mai retrăi încă o dată toată fericirea pierdută) A venit şi examenul de bacalaureat, l-am luat cu nouă şi cincizeci şi cinci de sutimi. Tu m-ai felicitat şi mi-ai spus că sunt o fată deşteaptă şi o să reuşesc singur la facultate. Ai susţinut să dau la zi, mi-ai spus că o să mă întreţii tu la facultate, iar eu am susţinut că e mai bine la fe fe, ca să ne căsătorim şi să fim împreună. Am dat la zi şi am picat. Abia atunci parcă m-am trezit puţin la realitate, până atunci fusesem numai în al nouălea cer. (oftează) Ai fost atât de bun cu mine, că meritai să-ţi sărut şi picioarele. În sfârşit, ne-am căsătorit, viaţa era frumoasă, noi eram tineri. Toate colegele mele mă invidiau. În toamnă am dat la fără frecvenţă, la ASE, facultatea șmecherilor şi a trântorilor, şi am reuşit. Mi-am găsit şi slujba aia unde stăteam toată ziua la cafea şi la bârfă, şi nu făceam nimic. A venit sarcina, dar cele mai frumoase clipe ale noastre trecuseră. Tu stăteai toată ziua numai cu nasul în carte şi în caietele  tale, obsedat de creaţie. Dodecafonism, structuralism, obiectualism în muzică, te apucaseşi să lucrezi la un roman.

ADRIAN : L-am terminat.

FEMEIA : Ştiu (mică pauză) Lucrai ca un apucat. Duminicile mă simţeam îngrozitor de singură. Aproape că aşteptam examenele ca să evadez din atmosfera aceea în care începusem să cred că sunt de prisos. Noroc că eram însărcinată şi mă gândeam tot timpul la el, cum va fi, cum arată acum, dacă i s-au dezvoltat mânuţele, cum va arăta când se va naşte. Femeile gravide se gândesc foarte mult la lucrurile acestea.

ADRIAN : Nu eşti sinceră, Sonia…Au fost ani minunaţi.

FEMEIA :  (tare) Pentru tine care erai absorbit de ceea ce făceai. Dar eu mă simţeam în afara vieţii tale, de ce nu vrei să crezi ?

ADRIAN : Orice se poate explica, şi motiva,  Sonia, chiar şi o crimă sau un război mondial, cauţi să-ţi motivezi gestul pe care l-ai făcut mai târziu.

FEMEIA : (tristă, după un timp) Mă doare că nu mă crezi…(oftează)  Ia-o cum vrei. (mică pauză) A venit copilul, atunci m-ai descoperit din nou. De fapt ne-ai descoperit pe amândoi, dar mă priveai altfel. Când ţi-am scris că te iubesc mă priveai ca pe o minune, ca pe un fel de miracol. Acum te uitai a mine cu un respect sacru, ca la sfintele moaşte, că mă şi înfuriai.

ADRIAN : Mersi.

FEMEIA : Asta am gândit atunci, ce vrei ! Parcă umblai pe ape când mergeai prin casă, îţi era frică să pui mâna pe mine.

ADRIAN : Ia-o ca pe un lucru frumos.

FEMEIA : Poate că sunt ultimul om…(se înfurie uşor) Îţi jur că vorbesc absolut conştient. (mică pauză. În vecini cântecul unui cocoş vesteşte zorile. Sonia s-a liniştit) Cât a fost Dănuţ mic, au fost zile foarte frumoase, deşi eram amândoi foarte extenuaţi. Iarna aceea am stat numai în casă. Pe  cinci februarie a venit Elena la mine. Irina ştiam că intrase în sectă. Elena mai fusese, îmi povestea că era minunat, că se simte alt om, că pentru ea a început o altă viaţă. Îmi vorbise şi de predicator, că este frumos, că ştie să vorbească admirabil. De fapt cred că se îndrăgostise înaintea mea de el.

ADRIAN : Care Elena ?

FEMEIA : Elena Stănescu, lucra în acelaşi Birou cu mine. (mică pauză) Şi am mers cu Elena, aşa cum ţi-am spus la o  Şedinţă a sectei. Era seara, luminile ardeau răspândind o vrajă stranie. Predicatorul mi s-a părut atât de frumos…Era ceea ce se cheamă un bărbat fatal. Nu-i doresc nici unei femei, sau nici unul bărbat să întâlnească un asemenea om. (mică pauză) Mi-am dat seama că m-a remarcat şi că se întâmplă şi cu el acelaşi lucru care se întâmplă cu mine. (mică pauză) Ce mai, m-am îndrăgostit de el, dar nu cine ştie ce. La a doua şedinţă hotărâsem să nu mă duc. Îmi dădeam seama de primejdia care mă aşteaptă. Instinctul îmi spunea să nu mă duc, deşi sufletul mă trăgea într-acolo. După prima şedinţă, şi după ce îl ascultasem vorbind două ore despre Dumnezeu şi despre iubire, că toată credinţa lor nu înseamnă decât iubire, începuse să cred. Nu total, mă îndoiam încă. Dacă n-ar fi venit Elena să mă ia  la şedinţă din luna următoare nu m-aş fi dus cu siguranţă.

ADRIAN : Vrei să zici că Elena este de vină

FEMEIA : (nu l-a auzit) Tu te adânciseşi în studiile tale despre obiectivism în muzică (mică pauză. Respiră adânc, ca şi cum ar fi epuizată) Am fost şi la  a doua şedinţă. În timpul cât a predicat şi-a ţinut privirile în ochii mei. Acum, după atâţia ani, cred că a fost vorba despre sugestie şi hipnoză, deşi ceva adânc îmi spunea că şi el s-a îndrăgostit de mine. După şedinţă mi-a făcut un semn discret să rămân. Au plecat ceilalţi, de Elena am scăpat uşor, se grăbea să ajungă acasă.(mică pauză) Eram singuri, eu cu predicatorul, nespus de frumos, cu chipul transfigurat, acolo, în mijlocul câmpului cu lumânări. Mi-a vorbit emoţionat, puternic transfigurat, Mi-a spus că noi trebuia să ne întâlnim, întâlnirea noastră era hotărâtă de destin. Îşi dădea seama că Domnul îi porunceşte să mă aleagă pe mine şi simte că mie mi-a poruncit să vin către el. Lasă casa ta şi bărbatul tău, tu eşti mai presus de ei, eşti Mireasa Domnului. Menirea ta este să slujeşti menirea lui Dumnezeu şi fericirea oamenilor,

ADRIAN : (şi-a ridicat uşor capul. O priveşte trist, obosit, ca şi cum ar asculta ceva care vine din altă parte)

FEMEIA : M-a sugestionat tot timpul escrocul. Lumânările acelea aprinse, liniştea aceea ciudată din casa parohială, totul mise părea sfânt, divin, îmbibat de sufletul lui  Dumnezeu. A întins mâna şi m-a mângâiat pe obraz. M-a întrebat dacă simt porunca Domnului să-l urmez, şi eu i-am răspuns că nu simt nimic. Ceea ce ştiu, i-am spus, ştiu că m-am îndrăgostit de tine. A râs mânzeşte, obţinuse ceea ce voise să obţină. Mi-a spus că acesta era cuvântul Domnului, dragostea care se născuse în mine. (mică pauză) Mi-a vorbit de cununia noastră în faţa Domnului, de menirea noastră sacră. Eram fericită, răvăşită şi uluită. Nu credeam totul, dar parcă mi se deschisese în minte un fel de orizont. Am zis că-l urmez, şi că-l voi urma până la moarte. El m-a forţat să jur. Am jurat apoi împreună să ne logodim în faţa Domnului, eu devenind Mireasa Domnului, şi să începem împreună menirea noastră de apostoli ai iubirii şi ai lui Dumnezeu.

ADRIAN : (privirile li se întâlnesc o clipă grave, apoi femeia îşi întoarce faţa continuându-şi mărturisirea)

FEMEIA : Mi-a spus că este foarte bogat, părinţii lui sunt de asemenea bogaţi, vom duce o viaţă fără griji. A dispărut într-o odaie de unde s-a întors cu o cutie plină de bijuterii şi de aur. Atâta aur şi atâtea bijuterii nu mai văzusem în viaţa mea. În clipa aceea eram hotărâtă, eram îngheţată de emoţie şi de fericire, trăiam un sentiment extraordinar de eliberare, că pentru mine viaţa avea în sfârşit o deschidere. Am fugit amândoi în noaptea următoare. Ţie ţi-am lăsat biletul pe care-l ştii.

ADRIAN : (şi-a ridicat puţin capul. O priveşte uimit, prostit)

FEMEIA : Am mers acasă, la părinţii lui, într-o comună, lângă Cluj. Aveau o livadă şi o prisacă nemaipomenite. Dincolo de livadă curgea un pârâiaş  pe care l-aş fi ascultat toată viaţa, clipocind.

ADRIAN :  Asta a fost luna ta de miere.

FEMEIA : (tristă)  Şi cu fiecare zi devenea mai tristă, mai pustie… (mică pauză. Pendula bate rar de parcă timpul s-ar dilata dintr-o dată) Începusem să mă trezesc. Procesul trezirii era profund, de neevitat. În locul proorocului care în lumina sacră a lumânărilor şi-a atmosferei mistice a nopţii de taină ştiuse să mă fascineze, descopeream un bărbat frumuşel ce e drept, dar fad, găunos şi slab pe dinlăuntru ca o salcie uscată.

ADRIAN : (tace. În noapte trâmbiţele cocoşilor răsună parcă într-o lume pustie)

FEMEIA : După trei săptămâni îmi venea să-mi pun capăt zilelor (mică pauză) I-am spus-o direct. Dragul meu, în seara aceea când ne-am văzut pentru prima dată ai fost necinstit. (Sonia respiră adânc ca şi cum ar vrea să prindă putere) M-a privit cu nişte ochi plini de spaimă. Mă vedea din ce în ce mai nervoasă, mai nemulţumită de el şi de mine. (mică pauză) De ce crezi că am fost necinstit ? m-a întrebat. Pentru că ai uzat de toate trucurile pe care le ştiai ca să mă câştigi. (Atmosfera de vrajă a evocării s-a instalat adânc în universul camerei) A râs trist, mânzeşte, ca un hoţ prins cu minciuna. Mi-a spus de cum am întrat în casa de rugăciuni că a fost izbit de frumuseţea mea. A simţit realmente că se întâmplă un miracol cu el. Şi atunci a făcut tot ce a putut, a uzat de toate trucurile, ca să mă fascineze.

ADRIAN : (îşi lasă obosit capul pe spate. Geme, închizând ochii. Pendula bate parcă şi mai rar dilatând timpul)

FEMEIA : (a ascultat crispată cântecul cocoşilor) L-am întrebat dacă m-a hipnotizat. Mi-a spus că nu ştie  să hipnotizeze. A încercat de câteva ori dar nu i-a reuşit. (mică pauză) La şedinţa la care am fost eu, la prima, apoi şi la a doua, a încercat să mă impresioneze cât mai mult, apelând la tot ce ştia el că era mai terifiant. De asemenea era conştient că în atmosfera aceea de vrajă, mistică, efectul cuvintelor lui trebuie să fie mărit. (mică pauză) Ce mai, de acum mă trezisem. Îmi dădeam foarte bine seama ce se întâmplase cu mine. Eram disperată, deşi făceam tot ce puteam să nu-i arăt lucrul acesta.

ADRIAN : (tuşeşte de câteva ori fără să  deschidă ochii)

FEMEIA : (tragic)  Îmi era îngrozitor de dor de copil. Un dor animalic, de lupoaică, de căţea care-şi caută puii. Alergam de acolo colo ca într-un fel de cuşcă în care mă simţeam închisă, fără să pot să-mi găsesc locul.( respiră adânc. Oftând tristă) Nu mai puteam să dorm,  mă sculam noaptea şi umblam prin livadă ca o lunatică. Îmi frângeam mâinile şi mă luam cu ele de păr, Doamne, ce am făcut, ce se întâmplă cu mine, unde este copilul meu, bărbatul meu, ce o să se întâmple cu mine ? (tăcere. Undeva în noapte se aude sirena maşinii pompierilor. Bărbatul îţi înalţă capul speriat.)

ADRIAN : Ce e ?

FEMEIA : Nu e nimic, undeva arde o casă, sau poate arde o femeie, copii.

ADRIAN : (închide ochii, lăsându-şi capul pe spate. Liniştea este umedă, apăsătoare) Te ascultam.

FEMEIA : ( după un timp) Într-o noapte am vrut să-l strâng de gât, să-l omor. Bine că a reuşit să mă lovească brutal cu piciorul şi să mă arunce jos. Am luat o vază şi i-am dat în cap. Abia după ce a aprins lumina a văzut sângele curgându-i pe faţă. Tremura tot. Era atât de îngrozit încât nu şi-a revenit mult timp. (tace un timp, ascultând liniştea rece, stranie în care sunt amândoi prinşi ca într-un bloc de gheaţă.)

 FEMEIA : Când mi-am dat seama ce eram să fac, am simţit că nu mai am aer. Picioarele îmi tremurau, ca atunci când treci printr-un mare pericol şi poţi să mori. Eram sleită, nici nu mă mai simţeam om (pauză). I-am spus că nu mi-am dat seama ce fac, că nu ştiu ce se întâmplă cu mine, şi acesta era purul adevăr. (mică pauză) Mult timp n-a putut să scoată nici un cuvânt, iar eu eram realmente la pământ. N-am putut să mă ridic pentru că nu mă ţineau picioarele (tace. Se gândeşte) M-a luat în braţe şi m-a pus în pat. L-am rugat să-mi dea ceva să mă liniştesc, tremuram toată fără să pot să-mi stăpânesc plânsul ( mică pauză). Cred că mi-a dat mai multe somnifere pentru că am dormit douăzeci şi patru de ore fără să ştiu de mine.

ADRIAN : (tace. E în aceiaşi poziţie ascultând-o)

FEMEIA : Când m-am trezit, am început să-mi amintesc scena de data trecută. Mi-a spus că a stat tot timpul lângă mine şi m-a păzit. (mică pauză) Era desfigurat, mi s-a făcut milă de el, parcă era un copil care tremura să nu i se întâmple ceva mamei lui (mică pauză). Ne-am privit trişti. I-am explicat încă odată ce se întâmpla cu mine, că nu-l iubesc, că sunt înnebunită de dorul copilului, că mi-e o ruşine  îngrozitoare de mine (tăcere. Afară ploaia care se mai domolise, pare să înceapă iar) Plouă iar (tristă). E bine, mâine înseamnă că va fi senin. (tăcere)

ADRIAN : De ce nu tea-i întors ?

FEMEIA : Ascultă-mă, te rog, până la capăt.(mică pauză) I-am spus că sunt conştientă că m-a înşelat, dar nu-i port nici o pică. Ceea ce ştiam era faptul că trebuia să plec din casa aia în care mă simţeam ciumată, plină de toate bolile şi de toate vinele pe care le poate simţi un criminal. (mică pauză. Afară ploaia se aude răpăind pe acoperiş) Dar mai ales nu mai puteam să-l mai văd pe el (tace). Şi ceea ce era mai rău era faptul că nu puteam să-l urăsc. Îl detestam, poate că puţin îl şi uram, dar ceea ce mă obseda era faptul că era şi el un nenorocit ca şi mine. Iohan, acesta era numele lui. După mamă era un fel de neamţ polonez. Fusese un om care căutase, crezuse în ceva ca şi mine sau poate că încercase să facă bani vânzându-şi profeţiile. Oricum , îşi dăduse seama că nu-l va găsi niciodată pe Dumnezeu, şi atunci continuase să profeseze meseria de predicator, pentru că-i aducea bani. ( tace, ca şi cum şi-ar aduna gândurile)

ADRIAN : Plouă. Când plouă îl simt pe Dumnezeu iubindu-mă.

FEMEIA : Asta este din tine. (pauză) Părinţii lui Iohan erau protestanţi, veneau cu alte cuvinte dintr-o tradiţie protestantă. El nu avusese însă niciodată tăria să urmărească un ideal. Era total incapabil de jertfă. În clipa în care mă întâlnise pe mine nu era altceva decât un burghez şi un escroc care împărţea o credinţă pe care fusese incapabil s-o descopere în ceea ce are ea profund. Adică drama existenţei şi a  cunoaşterii lumii. (mică pauză) De altfel după fuga lui de la  parohia care i s-a încredinţat a fost dat afară. Eram amândoi fără nici un rost, aruncaţi pe drumuri.

ADRIAN : ( se ridică privind înspre fereastră) Încep să mijească zorile.

FEMEIA : (privind pendula) Mai avem până la şapte…(un timp tac amândoi)

ADRIAN : (rar) Trebuia să te întorci.

FEMEIA : I-am spus că voi pleca. De o căsătorie a noastră nu mai putea fi vorba în nici un caz. Mi-a jurat că mă iubeşte şi l-am crezut, arăta îngrozitor, era distrus (mică pauză) Mi-a propus să mergem să consultăm un psihiatru la Cluj, tot din cultul lor. Am refuzat categoric (respiră adânc). A doua zi mui-am făcut bagajele, i-am cerut bani de drum, mi-a dat…

 ADRIAN : (o priveşte atent)

 FEMEIA : Am luat primul tren către Bucureşti. Dealurile, pădurile, pomii mi se păreau noi, ca şi cum atunci le-aş fi văzut pentru prima dată. Era o senzaţie ciudată, de parcă m-aş fi născut de curând. Oricum, o senzaţie terifiantă, deşi sufletul îmi era îngrozitor de amar. (mică pauză) Gândeşte-te, abia după ce am trecut de Ploieşti, m-am gândit că aş putea veni şi acasă. Şi acum mă întreb de ce nu-mi venise ideea aceasta până atunci ? (tace un timp) Şi iată care cred că este răspunsul, explicaţia,  pentru ce n-am venit atunci acasă, deşi acum regret mult că nu am făcut-o. (apăsat, dureros) Îmi era ruşine, Adrian. Îmi era o ruşine atât de mare, cum să-ţi explic, o ruşine fiziologică, profundă, parcă aveam în faţa mea o groapă, nesfârşit de adâncă, plină cu murdărie (mică pauză). Pe de o parte era dorul de copil, abia îl înţărcasem de trei luni, care era şi acesta chinuitor, animalic, pe de altă parte era ruşinea îngrozitoare, gândindu-mă la ceea ce am făcut. Dacă ai văzut vreodată un animal turbat, o căţea din aia înnebunită, epuizată, fără pic de vlagă în ea, o cârpă pe care puteai s-o arunci la gunoi, aşa eram eu în momentele acelea.

ADRIAN : (afară s-a luminat şi mai mult) Şi nu crezi că ea firesc ?

FEMEIA : Nu mă îndoiesc că nu era firesc. Greşisem grav faţă de un om pe care-l iubisem până atunci şi faţă de copilul meu. Trebuia să sufăr. (mică pauză) Sunt conştientă că vina mea era imensă, dar şi suferinţa mea, ceea ce trăiam eu în momentele acelea era îngrozitor. Peste puterile unui om.

ADRIAN : (o priveşte atent, trist)

FEMEIA : Am ajuns la Bucureşti, am dormit în gară. Eram buimacă, nu ştiam încotro s-o apuc, ce să fac. (mică pauză) M-am gândit să mă arunc sub roţile unui tren. Câteva ore bune m-a obsedat numai gândul acesta. Pândeam un tren sub care să mă arunc, care ar fi cel mai bun prilej să fac lucrul acesta.

ADRIAN : (abia acum i se citeşte pe chip o imensă părere de rău. Se vede pe chipul lui că e un om zdrobit de durere)

FEMEIA : Eram obsedată de imaginea copilului pe care-l lăsase acasă, care începuse să facă primii paşi ţinut de mânuţe. Îi vedeam părul rar, ochii căprui şi mari. Noaptea aceea, pe o bancă în Gara de Nord parcă nu se mai termina. (mică pauză) Dacă aş fi ştiut că îmi tragi o bătaie soră cu moartea şi apoi puteai să mă ierţi, aş fi alergat la tine ca un miel care-şi pune gâtul pe torcător. (respiră adânc, oftând) Dar tu erai un om minunat, cel mai minunat om pe care-l cunoscusem în viaţa mea…(tace. Trage adânc aer în piept) Lucrul acesta mă îngrozea. Îi făcusem rău, îi făcusem cel mai mare rău, omului cel mai minunat pe care-l întâlnisem vreodată, pe care-l iubisem enorm şi pe care-l iubeam…( Bărbatul tresare şi o priveşte atent. Tremurând, gata să plângă) Lucrul acesta mă îngrozea. (gata să plângă) Dacă ai fi fost un beţiv, un afemeiat, (tare) o jigodie, aş fi venit acasă şi ţi-aş fi suportat bătăile pe care mi le-ai fi dat. Dar tu erai în ochii mei un sfânt, un om extraordinar, cel mai minunat pe  care-l întâlnisem, omul care mă făcuse fericită…

ADRIAN : ( a rămas privind gânditor)

FEMEIA :  (pentru un moment pare un om cu minţile rătăcite. Îşi revine cu greu) A doua zi am văzut  pe jos, pe peron, un ziar, era de fapt o bucată ruptă  dintr-o Românie Liberă, pagina era cu reclame. (mică pauză. Parcă auzim sunetul unei locomotive apropiindu-se) Privirea mi-a căzut, ca şi cum ar fi fost atrasă de un magnet,  pe anunţul care spunea că o întreprindere angaja de urgenţă muncitori necalificaţi. Spunea şi cu ce maşină se ajungea la întreprinderea asta. (mică pauză. Oftează) Am luat eu maşina, am mers o jumătate de oră, era hăt, la marginea Bucureştiului . O privelişte de te apuca groaza. Îţi dai seama că singurul lucru pe care-l doream era să mă angajez. (tace un timp. Îşi adună puterile) Abia a treia zi, după ce mi s-a dat un pat într-o baracă şi dormisem o noapte şi eu ca lumea, pentru că eram epuizată de nesomn, m-am mai trezit. (respiră adânc. Expresia de pe chipul bărbatului este  terifiantă) Îmi era sufletul greu, şi totuşi, o linişte ciudată, de ţărm pustiu se ivise parcă în sufletul meu. După câteva zile mă împăcasem cu viaţa. Pentru cât greşisem eu şi pentru cât rău făcusem, o duceam foarte bine. De suferit sufeream îngrozitor. M-au dat la o muncă mai uşoară, nu era aşa de greu…

ADRIAN : ( oftează, se uită la ceas) Ce-ar fi să facem o cafea, şi aşa , văd că s-a luminat afară. (încearcă să se ridice)

FEMEIA : (tristă) Rămâi. N-am ajuns încă la capăt. Şi aşa, până la opt nu putem să mergem la spital.

ADRIAN : (s-a îndreptat în fotoliu)

FEMEIA : (Închide un moment ochii, concentrându-se) Dar liniştea asta nu a durat mult. Mi s-a făcut iar dor de tine şi de copil. (mică pauză) Trebuie să-şi mărturisesc, dragul meu, că  îmi era dor de tine. Îmi era un dor animalic de tine. Şi de copil. Dar cel mai mult îmi era dor de tine. Am realizat cât de mult te iubesc, că de fapt te iubeam îngrozitor, şi că tot timpul de când am plecat mi-am dat seama că acolo în adâncul fiinţei mele eu te iubeam îngrozitor. (oftează) Am avut zile întregi când am fost îngrozită, fiind sigură că sunt nebună. (mică pauză ) Cum de am putut eu să-i fac rău omului pe care-l iubeam ? Cum de puteam eu să-l iubesc atât de mult aflându-mă în situaţia în care eram ?

ADRIAN : ( o priveşte uimit şi îngrozit)

FEMEIA : (îşi reia tristă  retrăirea vieţii, povestind monoton) În oraş refuzam să ies, şi deşi lucram mai multe femei pe şantierul acela nu-mi găsisem nici o prietenă. Nu vorbeam cu nimeni, munceam ca o apucată, ca să uit de mine…Îmi venea să-mi iau câmpii. Într-o zi m-a prins unul nenorocit şi m-a violat. Era mare cât un taur, n-am putut să mă lupt cu el. (mică pauză) Sigur că la început am fost îngrozită, scârbită, uluită, că-mi era silă de mine, că parcă eram o zdreanţă, un buboi infect nu un trup de om…Nu reuşeam să-mi revin deloc.

ADRIAN : (are o expresie de greaţă, de oroare)

FEMEIA : (tragic, plânge) Ce să fac, Dumnezeule, ce să fac ! Aş fi vrut să mă sinucid, dar nu puteam să fac nici lucrul acesta. Nu eram bună de nimic, eram o cârpă, o cârpă care se mişcă şi atâta tot. (mică pauză) Apoi mi-a venit ideea că ceea ce se întâmplase cu animalul acela care mă violase nu fusese altceva decât pedeapsa pe care mi-o trimisese Dumnezeu. Făcusem mult rău, în primul rând îi făcusem rău omului  pe care-l iubisem, îi făcusem rău copilului meu, şi Domnul mă pedepsise, cum  spunea excrocul acela cu care fugisem. Dar nu mă pedepsise destul, cât meritam. Şi acum trebuise să suport şi pedeapsa aceasta cu violul. (mică pauză) M-am gândit atunci că trebuie să sufăr şi mai mult ca să-mi recâştig cinstea, puritatea. (tace deodată) Gândul acesta  la început m-a dominat obscur, venind din străfundul subconştientului meu, al fiinţei mele. Am găsit o femeie, una din baraca în care dormeam,  pe care am rugat-o să mă bată cu frânghia  udă. (tace, are chipul desfigurat) Biata femeie… m-a privit îngrozită.  Se uita la mine ca şi cum ar fi văzut pe dracul gol. (mică pauză) Abia după aceea mi-am dat seama că făcusem o prostie cât mine de mare. De parcă n-aş fi mers în ultimii ani din prostie în prostie…(respiră adânc) Nenorocita se uita la mine ca la o arătare. Fată, în tine a intrat diavolul, mi-a spus. (mică pauză) De unde ştii ? am întrebat-o. Am văzut eu o femeia îndrăcită, am văzut de alde astea. Simt eu că e aşa, mi-a spus.

ADRIAN : (după mult timp, oftând) Cred că avea dreptate.

FEMEIA :  Nu fi prost. (mică pauză) Nu m-a ascultat să nu spună la nimeni…(tace câteva minute, se gândeşte) Într-o seară m-am pomenit iar cu namila în baracă. Aranjase nenorocitul să nu fie nimeni pe aproape. Dacă ai pe dracu în tine, l-am văzut rânjind ca o fiară, lasă că ţi-l scot eu. M-a pus jos şi m-a violat sălbatic, ca o bestie. Rânjea  satisfăcându-şi  poftele  de brută, mirosea a  motorină şi a nespălat, puţea de la ţigările proaste şi de la băutură mizerabilă. Oftează) De data asta însă n-am mai trăit ce trăisem prima dată. (mică pauză. Se gândeşte) Aproape că m-am bucurat că-şi bate joc de mine şi l-am lăsat să facă ce voia cu mine.

ADRIAN : (se ridică încet, pare năucit)

FEMEIA : (rar) Te rog să nu faci pe domnişoara, Adrian…

ADRIAN : (îngrozit, deprimat) Cred realmente că eşti nebună. Altfel nu-mi explic ce cauţi aici… Nu se poate…

FEMEIA : (după un timp) Dacă am fost şi dacă mai sunt cu adevărat nebună, te rog să mă crezi că cel mai greu să suport acest lucru a fost pentru mine. Dacă mi-ai fi răspuns la scrisoare, nu s-ar fi întâmplat toate acestea…

ADRIAN : (se uită la ceas) Vreau să merg la spital.

FEMEIA : (supărată) Mă suporţi toată noaptea şi acum când mai am puţin mă dai afară. (tare) Stai jos să-mi asculţi viaţa până la capăt, pentru că nu eşti străin de ea.

ADRIAN : (agitat, face câţiva paşi, este ca un leu în cuşcă) Ce-ai povestit până acum este mai mult decât îngrozitor. (îi vine să vomite) Te-ai scăldat în infern ca într-o albie de porci.

FEMEIA : (ridicându-se. Este uşor înfuriată) Adrian, stai jos şi ascultă-mă. Chiar dacă îţi e greu.(pauză) Ajută-mă spovedesc, să cap de toate bubele şi de toate vinele care mă chinuie. E ca o şedinţă la un psihanalist. Te implor, ajută-mă să mă spovedesc.(rugător) Adrian, te rog ca pe Dumnezeul meu, fii bun şi ascultă-mă până la capăt. Gândeşte-te cât de greu mi-a fost să vin să te văd. (se lasă o tăcere  adâncă, de gheaţă)

ADRIAN : (se întoarce încet către ea. Este un om distrus. Pe chip i se citeşte o imensă oroare) Cum au putut să se întâmple toate acestea ? (tăcere)

FEMEIA : (tristă, gânditoare) Dacă altcineva mi-ar fi povestit viaţa mea, mi s-ar fi părut o poveste îngrozitoare, oribilă, de necrezut (înalţă tristă din umeri, oftează) Dar aste e viaţa mea, Adrian, ce să fac. Este a mea.

ADRIAN : (se aşează dărâmat în fotoliu)

FEMEIA : (a venit în spatele lui) Acum s-a petrecut cu mine altceva, poate mai oribil. A apărut în mine vocaţia autopedepsirii, nevoia de autoflagelare. Simţeam nevoia să mă flagelez, să mă murdăresc, să mă umilesc şi mai mult. În loc să mă salvez şi să caut să ies la suprafaţă, m-am afundat şi mai adânc în mocirlă.

ADRIAN : (îşi acoperă faţa cu mâinile, ca şi cum s-ar zgâria pe faţă. Geme) Dumnezeuleee ! Cum a fost posibil aşa ceva ! (rămâne în această poziţie un timp îndelungat) Dumnezeule, Dumnezeule…

FEMEIA : (îşi aprinde cu mâinile tremurânde o ţigară. Abia acum se vede că este un om ajuns la capătul puterilor) Am început să mă culc cu diverşi bărbaţi, ca să mă biciuiesc şi mai mult, să mă învinovăţesc în faţa propriei mele conştiinţe şi mai mult. (mică pauză) Nu simţeam nici o plăcere. Era ceva oribil. Mi se întorceau maţele de silă pe dos, după o chestie ca asta vomam de mă curăţam ( mică pauză ). Bietul meu creier şi bietul meu suflet erau mortificate (mică pauză). Autoflagerlarea aceasta mă făcea să uit, parcă eram drogată. Am început să beau, cumpăram rachiu din acela ieftin, mirosea îngrozitor, puţea, şi eu beam până cădeam pe jos.

ADRIAN : (se ridică brusc în picioare. Ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile ) E oribil ! (trist) Încetează… Înţelege , te rog ! Este peste puterile unui om…

FEMEIA : Nu este adevărat, Adrian…Eu am suportat totul.

ADRIAN : (agitat) Înţeleg, ai vrut să mă pedepseşti, de asta ai venit.  M-ai pedepsit destul, mi se întoarce stomacul pe dos… (mică pauză. Trage aer adânc în piept). Hai să mergem.

FEMEIA : (se postează în faţa uşii,. Arată ca o cârpă, abia se mai ţine pe picioare) Te implor, Adrian ! Stai jos şi ascultă-mă până  la capăt. (rugător) Nu mai am mult.

ADRIAN : (tace. E în dreptul ferestrei. S-a întors cu spatele) Nu mai plouă.

FEMEIA : Te implor, ascultă-mă.

ADRIAN : (tace. Se aude pendula, rar, obosită)

FEMEIA : Iarna aceea a fost iarna temniţei mele. Eram pontatoare, mă culcam cu şoferii şi sufeream ca o zăludă. În primăvară am ajuns la concluzia că această afundare în mocirlă în loc să-mi facă bine, îmi făcuse de fapt mai rău. (mică pauză). Căzusem, de fapt, într-un fel de misticism idiot, trăiam în inconştient cu ideea că după ce mă voi fi pedepsit suficient de mult, atunci Dumnezeu va zice, gata, ai suferit destul, acum te iert şi te salvez.

ADRIAN : (se întoarce. O priveşte cu o imensă milă)

FEMEIA : Şi mai era o idee acolo, în inconştientul meu, că după ce voi fi suferit destul, voi putea să vin la tine şi să-ţi cad în genunchi, Adrian, am suferit destul, nici nu pot să-ţi spun cât am suferit. Acum poţi să mă ierţi.

ADRIAN : (pe gânduri, oftează) Te-aş fi iertat. (pauză)

FEMEIA : Şi cum îţi spuneam, trăiam cu ideea salvării în inconştient, acolo, în străfundurile  sufletului meu… Că după ce voi atinge pragul de jos al mocirlei în care mă scufundasem, va veni salvarea. (pauză. Închide ochii obosită) Efectul a fost invers, îngrozitor. Am atins fundul Gropii Mariane, cum se spune, al unei nişe morale care era şi prea profundă, şi care dura de prea mult timp.

ADRIAN : (o priveşte cu o expresie tâmpă)

FEMEIA : Am fost atât de disperată, încât aveam momente când mă tăvăleam pe jos urlând de durere. Făceam spume. (mică pauză) După asemenea crize eram puţin mai liniştită. (tace) În general existam, trăiam într-un fel de prostraţie, nu mai înţelegeam, nu mai realizam multe lucruri. (peste acoperişuri se aude ţipătul unei locomotive) De data aceasta mi-am dat seama că nu mai există nici o cale de întoarcere, nici o salvare (mică pauză). Ştii ce înseamnă să trăieşti ştiind că toate drumurile ţi s-au înfundat ? Că nu mai ai nici o şansă ?

ADRIAN : (oftează. Se întoarce deprimat cu spatele încercând să privească pe fereastră)

FEMEIA : De data aceasta nu mă îndoiam, ştiam precis că mă voi sinucide. Dintr-un misticism orb căzusem în cealaltă extremă, îl uram şi îl blestemam pe Dumnezeu tot timpul (mică pauză. Oftează) Deci am cunoscut şi momentele acestea, hotărâsem, stabilisem că mă voi sinucid, săptămâna viitoare ziceam, vineri, ajunsă în ziua de vineri mai amânam încă o dată. Dar nu pentru că-mi era frică de moarte, nicidecum. Doream să mor, să se termine o dată cu suferinţa, umilinţa, disperarea  pe care le trăiam. Şi totuşi îmi mai dădeam termene de viaţă… (mică pauză). Este cam dostoievskian ce-ţi povestesc eu. Este însă  cât se poate de real.

ADRIAN : (se întoarce de la geam. Arată descompus) Nu pot să cred.

FEMEIA : Îţi jur că totul este absolut real. Eram împăcată, de acum ştiam sigur că mă voi sinucide şi totuşi amânam. (mică pauză) Mai târziu m-am aplecat asupra a ceea ce trăiam eu în momentele acelea, încercând să înţeleg ce se întâmplă cu  mine (mică pauză Respiră adânc) Acum cred că am găsit o explicaţie cât de cât mulţumitoare. (mică pauză) Vezi, eu amânam sinuciderea nu pentru că-mi plăcea viaţa sau pentru că mă despărţeam greu de ea. Nu-mi părea absolut de loc rău că mor, dimpotrivă, cum îţi spuneam, eram bucuroasă că termin cu toate. Chiar dacă începusem să am halucinaţii şi vedeam numai chipul copilului meu în faţa ochilor, aşa cum îl lăsasem când fugisem, şi chipul tău. (mică pauză) Abia aşteptam clipa când va veni moartea. Era totul stabilit până în cele mai mici amănunte. Aveam să mă sinucid cu barbiturice. Făcusem  rost de vreo şapte tuburi. Le luam pe toate o dată înainte de culcare ( mică pauză) Era altceva, tot amânând de fiecare dată să mă omor, mi se crease inexplicabil în minte ideea că eu mă joc cu moartea. Nu că-mi plăcea, dar a început brusc să mă intereseze jocul acesta. Cât eram eu de rezistentă, până unde puteam să duc jocul acesta stupid şi îngrozitor la urma urmelor ? Eram extenuată, disperată, bolnavă, eram în ultimul hal şi totuşi jucam jocul acesta care pentru mine însemna o nemărginită suferinţă. (mică pauză) M-am gândit că nu este decât vechiul mecanism, vechiul reflex  prin care mă autopedepseam, era vorba tot de o autoflagelare. Adunam şi mi-adânceam suferinţa în speranţa că voi fi răsplătită cu iertarea.

ADRIAN : (tace)

FEMEIA : Apoi am zis gata, vinerea viitoare mă sinucid, ăsta este ultimul termen. Mică pauză) Şi atunci mi-a venit ideea să-ţi scriu. Şi ţi-am scris, cunoşti ce ţi-am scris atunci : dragul meu, sunt într-o situaţie îngrozitoare, am suferit enorm pentru gafa pe care am făcut-o şi pe care o regret cumplit. Dacă poţi să mă ierţi vino la adresa pe care o găseşti mai jos sau scrie-mi. (trage aer adânc în piept, apoi oftează) Nu m-am sinucis nici vinerea viitoare pentru că aşteptam scrisoarea ta şi pe tine (mică pauză). Să-ţi spun sincer, nu credeam că vei veni, dar eram absolut convinsă că-mi vei scrie. Îmi spunea mie sufletul că-mi vei scrie neapărat.(mică pauză) A trecut vinerea când trebuia să mă sinucid, a trecut apoi vinerea următoare. Mi-am zis apoi că dacă scrisoarea nu vine nici vinerea următoare, gata, gata, nu mai amân clipa.

ADRIAN : (trist, oftează) Adevărul este că ţi-am scris.

FEMEIA : (are o tresărire dureroasă, îl priveşte atentă, să-l străpungă. Acum pare puţin speriată) Ce-ai spus ? ( expresia chipului ăi devine stranie) Ce-ai spus, Adrian ?

ADRIAN : (apăsat) Am zis că ţi-am scris, am răspuns scrisorii aceleia.

FEMEIA : (ezită, apoi faţa i se destinde luminoasă, ca să capete iarăşi o expresie de îngrijorare şi duioşie. Zâmbind amar) Adrian, te rog să nu glumeşti..(rar) Viaţa mea a atârnat de scrisoarea aceasta.(mică pauză) Astăzi puteam să fiu în mormânt…

ADRIAN : (îşi clatină capul, făcând efortul să se învioreze) Nu ştiu de ce am senzaţia de surditate. Cred că de la oboseala aceasta îngrozitoare…(mică pauză). De trei săptămâni n-am mai dormit o noapte ca lumea.

FEMEIA : (îşi trece faţa peste mâini, are pe chip o lumină ciudată) Am aşteptat o lună şi mai bine scrisoarea ta, apoi am avut aşa, un fel de senzaţie că o ghilotină uriaşă s-a prăbuşit din cer şi mi-a tăiat capul. (mică pauză) Parcă eram o fiinţă fără cap, nu mai simţeam nimic, dar absolut nimic. (respiră adânc, ca un oftat) Atunci am avut un moment de revoltă, am simţit ce înseamnă să fii revoltat pe lumea. Dacă lumea în care trăiesc este atât de oribilă, dacă omul pe care l-am iubit ca pe ochii din cap nu-mi întinde mâna acum când sunt până la gât în noroiul vieţii, atunci nici lumea aceasta nu merită nici o consideraţie. De ce să mă omor pentru  lume, de ce să mă omor pentru el, când i-am spus clar că sunt cel mai nenorocit om de pe lumea aceasta şi că regret nespus gestul meu ? (plânge, tragic) Când i-am spus că-i cer iertare în genunchi ? (mică pauză) Atunci s-a trezit în mine un fel de mândrie bărbătească, Adrian, mi-am dat seama cât sunt de tare, de puternică. (se lasă o tăcere amară, rece)

ADRIAN : (are fălcile încleştate, chipul îi este întunecat. Pare că  n-o mai ascultă, se uită cu un gest nervos la pendulă)

FEMEIA : Acum îmi explic, şi mai ales ştiu, de ce amânam atunci să mă sinucid. Întâi pentru că jocul cu moartea îmi dădea mie iluzia, sau, mai bine zis îmi dădea impresia puterii, de care aveam atâta nevoie. Sărmana de mine, eu şi puterea în clipele acelea de deznădejde…Şi în al doilea rând, şi acesta este lucru cel mai important, am amânat să mă sinucid pentru că acolo în adâncul meu mai trăia o fărâmă de speranţă, că poate totuşi, salvarea va veni de undeva, fie şi în ultima clipă.

ADRIAN : (nervos, începe să se plimbe agitat) Te înţeleg. (se uită din nou la pendulă) E şapte şi jumătate. Am ascultat tot ce mi-ai spus. Ai vorbit singură o noapte întreagă, trebuie să fii dărâmată. De altfel şi eu sunt la pământ, nici nu-mi mai simt creierul.(mică pauză) Uite ce facem. Eu dau o fugă până la spital să-i duc Alexandrei nişte cumpărături, şi văd ce face, apoi mă întorc şi te duc să-l vezi pe Dan.

FEMEIA : (a devenit brusc emoţionată) Trebuie să găsim un aranjament, nu pot să-l văd aşa dintr-o dată !

ADRIAN : (oftează) Ai dreptate, nu pot să-i spun că eşti mama lui acum când Alexandra este pe moarte.(tăcere. Pendula bate liniştită, indiferentă).

FEMEIA : (respiră adânc) Cam asta am avut de spus, dragul meu. Până la urmă salvarea tot a venit, dar nu de la tine, din altă parte. Iar eu m-am agăţat de ea cu toate puterile…

ADRIAN : (o priveşte cu milă. I se citeşte pe chip suferinţă, că-i pare rău) Tu ţi-ai făcut-o, Sonia. Cu mâna ta. (mică pauză) Atunci am hotărât să nu te iert niciodată. (tace) Acum nu simt decât o imensă părere de rău, o suferinţă imensă că lucrurile s-au întâmplat aşa cum s-au întâmplat.

FEMEIA : Nu vrei să nu te duci la spital ? (mică pauză) Dă un telefon.

ADRIAN : (clatină trist din cap. S-a mai înviorat) Imposibil, Alexandra a fost o femeie extraordinară. A venit în viaţa mea ca un pansament pe o rană. Voi rămâne lângă ea până în ultimele clipe.

FEMEIA : (se privesc tăcuţi, avid, fără să poată să spună nici unul vreun cuvânt) Să-ţi fac o cafea, să te mai înviorezi. (dispare în bucătărie) Pe la cât vii să mă iei ?

ADRIAN : (se uită la ceas) Cred că pe la nouă şi jumătate. Dănuţ are şcoală, abia după ora unu cred că putem să-l vedem. (ca şi cum ar fi îngrozitor de obosit bărbatul îşi ia capul în palme. Îşi trece apoi mâinile peste faţă) Ce naiba, am început să vorbesc singur. (Se uită la ceas) E abia şase şi jumătate. (îşi scutură capul încercând să scape de oboseală. În clipa aceasta se aude soneria. Adrian Mireanu rămâne un moment înlemnit. Lumina devine pe nesimţite mai albă).

 

                                          ACTUL II

 

ADRIAN : (în aceiaşi poziţie) Cine să fie la ora asta ? (se uită din nou la ceas. Chipul îi e încordat, plin de îngrijorare. De data aceasta soneria se aude prelung)

ADRIAN : (îşi duce mâna la inimă, îngrozit, palid) Alexandra ! (aceiaşi sonerie, prelung. Îl vedem pe Adrian Mireanu clătinându-se, îndreptându-se încet, cu aceiaşi expresie de suferinţă şi de uluială pe faţă către uşa de la intrare. Un timp nu auzim nimic. Parcă am auzi venind de undeva de departe zgomotul ploii căzând pe acoperiş. Apoi se aud vag, în holul de la intrare cuvintele, „bună ziua, Adrian”, rostite de o femeie. Câteva momente mai târziu o vedem intrând cu paşi şovăitori, aplecată de greutatea geamantanului pe care-l are în mână. Pardesiul de culoare gri îi este ud, se văd picături căzând pe covor. Părul de asemenea îi este ud.  Femeia pare nesigură pe ea. Priveşte obiectele din bucătărie, avidă, uimită, cu o expresie de spaimă şi uluială pe chip. Ai impresia că încă nu poate să-şi revină)

FEMEIA : (tristă) Nu s-a schimbat nimic…(epuizată) Absolut nimic..(cu o tristeţe imensă) Aş putea să cred că nici nu am plecat de acasă…(în urma ei îl vedem intrând în cameră pe Adrian Mireanu. Expresia de uluială de pe chip i-a trecut. Acum pare mai degrabă extenuat, neputincios)

ADRIAN : Ce ciudat…(undeva departe se aude sunetul pierdut al unei locomotive)

FEMEIA : Ai dreptate. (priveşte pierdută în jur) Totul este foarte ciudat, Adrian.

ADRIAN : (rar, gânditor) În noaptea asta m-am gândit foarte mult la tine, dar foarte mult… Poate pentru că îmi era dor de tine.

FEMEIA : (cu aceiaşi expresie de uluială pe chip. Fără vlagă)  În timp ce veneam în tren am retrăit în minte tot filmul vieţii mele…al vieţii noastre. Apoi mi-am spus, pentru cât am greşit am plătit, am suferit destul…(se lasă un moment lung de tăcere. Femeia priveşte uluită  pianina, biblioteca, tablourile)

ADRIAN :  Poţi să te dezbraci, eşti udă. (şi-a mai revenit. ) Dacă vrei poţi să treci în dormitor , să te schimbi. (se uită la ceas) Peste puţin timp eu o să plec.

FEMEIA : (ca şi cum ar privi undeva departe, pe gânduri) Sunteţi bine, nu-i aşa ?

ADRIAN : (o priveşte într-un fel ciudat) Copilul este bine.

FEMEIA : (la început încet, apoi din ce în ce  mai tare) În timp ce veneam cu trenul îmi spuneam : simt o imensă dorinţă să mă jertfesc pentru soţul şi pentru copilul meu. Simt o imensă dorinţă să mă jertfesc pentru oameni, pentru binele lor. Îmi voi consacra toată viaţa binelui.(mică pauză. Îndreptându-şi privirea rugătoare către el) Iartă-mă, Adrian…(oftează) Ze rog mult de tot să mă ierţi…

ADRIAN : O să te ajut să-ţi regăseşti liniştea, să te regăseşti.

FEMEIA : (gânditoare) De ce este omul cel mai prost, cel mai neajutorat animal ? (mai tare) De ce trebuie să suferim imens ca să aflăm un adevăr cât un grăunte de mic ? (în clipa următoare o vedem luându-şi geamantanul şi dispărând în holul care dă spre dormitor. Sunetul sirenei se aude din ce în ce mai tare, ca şi cum s-ar apropia inexorabil)

ADRIAN : (a rămas singur. Îşi aprinde fără să se grăbească ţigara. Acum sirena salvării se aude mai slab, îndepărtându-se)

                                           SFÂRŞIT

 

15. 03. 2017                                   ȘTEFAN DUMITRESCU