GRĂDINA CU POEME DE DRAGOSTE !

Ștefan Dumitrescu - DOAMNE, CE SE ÎNTĂMPLĂ CU NOI ?!

 ASTĂZI ESTE  1 IUNIE. MULȚI DINTRE NOI, CA AUTORUL ACESTOR POEME DE DRAGOSTE, MAI SUNTEM COPII. ȘI CÂT SUNTEM COPII NU SUNTEM MORȚI, SUNTEM VII. ȘI MAI AVEM POATE ÎN SUFLET  PURITATE ȘI LUMINA  CHIPULUI PE CARE ÎL AVEAM CÂND ERAM COPII. DĂRUIESC ACESTE POEME – UNII AU SPUS SUPERBE –  SEMENILOR MEI CARE AU MAI RĂMAS OAMENI-COPII ÎNTR-O LUME SINUCIGAȘĂ, ATÂT DE ATROCE ! FIE CA DOMNUL SĂ NE DĂRUIASCĂ O DATĂ CU CREDINȚA ÎN EL, PURITATEA ȘI LUMINA PE CARE LE-AM AVUT LA ÎNCEPUT ! NUMAI AȘA VOM FI MEREU FERICIȚI ! ȘI NUMAI AȘA VOM AJUTA NEAMUL ACESTA SĂ RENASCĂ ! DOMNUL SĂ NE BINECUVÂNTEZE PE TOȚI !

 

 Ștefan Dumitrescu - DOAMNE, CE SE ÎNTĂMPLĂ CU NOI ?!

 

 GRĂDINA CU POEME DE DRAGOSTE

 

 

  EU SUNT TOT TIMPUL CU TINE, IUBITO

 

 Eu sunt tot timpul cu tine, Eulenia. De aceea

sunt fericit

şi zâmbesc mereu.

Dimineaţa când mă trezesc

Te văd pe tine

Sunt cu tine

și astfel  sunt eu

 

Şi când merg pe stradă

Sunt tot cu tine

Îţi simt sufletul în aerul din preajma mea

şi îţi văd ochii cum mă privesc din văzduhul care mă înconjoară

 

 De cele mai multe ori vorbim, glumim sau ne jucăm

 

Uite îmi place foarte mult să

ne jucăm de-a Crinul şi de-a narcisa

 Eu sunt un crin înalt

cu tulpina puternică

Tu eşti o narcisă galbenă

 care te uiţi în sus la mine cu un surâs  gingaş pe buze

 Şi eu mă aplec şi îţi dau o petală

Şi tu îmi dai zâmbind o petală

 Apoi ne dăm bună dimineaţa

 

Apoi eu îţi dau altă petală

Şi tu îmi dai altă petală

Până când ne dăm toate petalele

Și viața.

Apoi eu te iau în mâna dreaptă

Şi rămân nemişcat

ca o statuie cu o floare în mână

Pe care i-o dăruiesc Lui Dumnezeu

 

Alteori ne jucăm de-a dealul şi valea. Eu sunt dealul

pe care cresc

livezi de caişi înfloriţi

Tu eşti valea

pe care se unduiesc în soare lanuri de in

mângâiate de vântul care vine din miază-zi

De departe ele par lacuri albastre

Tu te întinzi cuminte şi leneşă

ca o pisică

la picioarele mele

Eu mă aplec deasupra ta

Şi te mângâi

Cu toate petalele livezilor mele de caişi

 

 Uneori aşa cum stau aplecat peste tine mai vărs câteva lacrimi

 ca să ud lanurile de in care tremură în bătaia vântului,

în amurg

să crească mari

 

 Sau ne mai jucăm

De-a lumina şi de-a văzduhul

Tu eşti lumina care

mă străbate şi mă mângâie pe dinlăuntru

dând conţinut vieţii mele

Eu sunt văzduhul care te înconjor

şi de cuprind în braţele mele să te ocrotesc.

Țipător. Şi te

păstrez toată în mine să nu

pleci mai departe, astfel fiind tu

cea adevărată

 

Dar de fapt acesta nu este un joc

Pentru că în realitate tu

chiar eşti lumină gingaşă şi dulce dinlăuntrul fiinţei

mele şi eu sunt văzduhul care te conţin

şi care sunt sufletul care

îţi umple toată fiinţa

dureros de dulce şi lin

 

Mi-ar mai plăcea să ne jucăm

de-a caisa şi de-a sâmburele său. Tu să

fii caisa care mă învăluie şi mă ocroteşte

Eu să fiu sâmburele

care stau în mijlocul tău ca o rădăcină, ca o stâncă pe care să te sprijini

să nu cazi în haos

Sunt sinele tău

 care voi încolţi la infinit, purtându-te ca o corabie prin timp

 

 Dar nici acesta nu este un

joc pentru că  tu chiar eşti caisa zemoasă şi dulce şi parfumată

iar eu chiar sunt sâmburele

din centrul fiinţei tale

beată

 

 Mi-ar mai plăcea ca tu să fii o aripă

a acestei paseri  greoaie care este lumea

Şi eu să fiu cealălaltă aripă

Să batem rar din aripile noastre imense

Când batem aerul în jos

Să ne întâlnim şi

Să ne îmbrăţişăm o clipă

Maiestuos

Apoi să ne desprindem iar

Să ne întindem aripile lungi

Făcând lumea aceasta să zboare prin timp

 

 Mi-ar mai plăcea să ne jucăm

de-a râul sau de-a fluviul

Eu să fiu malurile lui

Încărcate de păduri de zmeuriş în care cântă  privighetorile şi mierlele

Tu să fii apa lui

limpede

cum este cristalul

Sărind peste pietricelele albe

Clipocind dulce

Iar eu să te ţin toată viaţa în braţele mele

 

 dar nici acesta nu este un joc

pentru că de când mă ştiu tu

chiar eşti un rău cu apă lină

Clipocind dulce adormitor

Iar eu chiar sunt malurile

Tale mângâioase

 

Care te poartă pe braţe de la-nceputul lumii

Hohotitor..

 

Mi-ar mai plăcea ca eu să fiu

zefirul dulce de primăvară

Iar tu să fii câmpia înverzită

Să mă aplec asupra ta mângâindu-te

sărutându-ţi fiecare fir de iarbă

miliardele de flori de pe câmpie

 

 Dar nici acesta nu este un joc

Pentru că eu chiar sunt zefirul

De primăvară

Iar tu eşti dulcea şi înmiresmate mea câmpie

Înverzită

amară

 

 Abia acum observ că nu mai există

nici un joc

pe care să-l jucăm

Pentru că noi chiar suntem

Toate lucrurile şi fiinţele

Şi fenomenele

La un loc

 

 La sfârşit aş vrea să ne mai jucăm

De-a moartea şi de-a veşnicia

Dar acest joc nu este posibil

Întrucât moartea nu există

 

 Şi atunci ne vom juca

de-a timpul şi de-a veşnicia

Eu voi fi timpul care te voi

Înconjura mângâindu-te

Ocrotindu-te

Iar tu vei fi conţinutul

luminos al  fiinţei mele nemărginite

Care mă va umple şi mă va

 mângâia pe dinăuntru

Dând sens existenţei mele

Întru al lui întru

 

După care ne vom juca 

de-a materia şi de-a universul

Eu voi fi universul care te voi ţine

toată veşnicia în braţele mele

Mă voi umple de gingăşia  şi de moliciunea ta,

De mireasma focului tău

Te voi înconjura şi te voi

săruta

Ţinându-te în braţele mele mirosind a flori de cais

 

 Tu vei dormita zâmbind

Fericită şi luminoasă

Înlăuntrul meu

 

 Sau vei fi asemenea unui

Ocean

Îmbrăţişat de ţărmurile lui

Încărcate de crânguri înflorite

În care cântă mierlele şi privighetorile

Îmbrăţişându-mă pe dinăuntru

cu valurile tale de spumă albă

 

 Dar nici acesta nu va fi un joc

Pentru că eu chiar voi fi

Timpul albastru nesfârşit

Iar tu vei fi dulcea veşnicie

Eu chiar voi fi universul

Care te voi ţine în braţe

Iar tu dulcea materie

Care vei clipoci în fiinţa mea

 

               STRIGĂT

 

 Tristeţea de-a fi transparenţă

De a te bântui lumina

Cum trece prin fiinţă vina

Dorul dement după esenţă

 

Să-ţi fie dor de-o formă anume

Cum paserii după înalt

Cum frunţii după celălalt

Strigăt să fii ce nu se spune

 

Să-ţi fie dor de toate-odată

Ţie ce nu eşti decât vid

În fiinţa ta eu mă închid

Şi iată-mi văd viaţa toată

 

 

 O,  IUBITO

 

 O, iubito,

Eşti răspândită în aerul din jur până departe

Amestecată ziua cu lumina

Cosmos de întuneric înstelat

Mirosind a mere

Când e noapte

Străbătută de mângâierile vântului

Dinspre adâncul din mine înspre moarte

Plină ca un  munte de cântecul ciocârliilor vara

Care pe noi sfâşietor ne desparte

 

Sufletul tău este atât de dens

în văzduhul care mă înconjoară

încât mă striveşte

îmi vine să ţip

ca o trestie pe un deal singură disperată amară

 

Cosmosul cel atât de plin de tine

parcă este fructul unei caise imense

înmiresmat adânc şi frust

umplut cu miere de albine,

luminoasă şi dulce

iar eu sunt sâmburele lui

care-l gust,

când îmi mişc mâna prin aer

te mângâi

pe dinlăuntrul tău

eşti atât de gingaşă

că te-aş mângâia până

la sfârşitul lumii

cu o imensă părere de rău

 

şi eşti atât de înmiresmată

că întind braţele către tine

şi  te respir însetat

până în adâncul fiinţei mele

cu toate stelele

de rubine,

beat

 

acum eşti tot universul

din afara mea

 

şi universul meu

interior

 

de începutul lumii

melancolic urlu de dor

 

şi văd atât de limpede

că aceasta este adevărata

imagine

a fiinţei mele,

plângând amarnic, hohotitor

urletul meu se-nalță

până la stele  

 

cutremurând

zguduitor !

 

 

CÂND MĂ MAI BUCUR ŞI EU CÂTEODATĂ

 

 Când mă mai bucur şi eu câteodată

ca de un vis urât mă îngrozesc

Mă pipăi să fiu sigur că trăiesc

Şi-mi văd atunci viaţa mea trădată

 

 Căci mi se pare straniu să pot râde

În lumea ce e numai suferinţă

Când suferi atât a mea fiinţă

Parcă nebun aş fi sau mi-aş fi gâde

 

Mă mir şi în acelaşi timp deplâng

O contradicţie adâncă mi se pare

Să râzi pe o planetă care moare

Adânc în mine îngrozit mă strâng

 

PUBLICAT AZI 1 IUNIE  2017    ȘTEFAN DUMITRESCU