CALUL TROIAN AL LUMII, AMERICA SAU LUCEAFĂRUL

„CALUL TROIAN AL LUMII, AMERICA SAU LUCEAFĂRUL” ESTE CEL MAI MARE POEM PROFETIC DIN LITERATURA ROMÂNĂ.  EVENIMENTELE CARE SE PETREC ACUM ÎN EUROPA ȘI AMERICA , ÎN ÎNTREAGA LUME AU FOST PROFEȚITE ACUM 40 DE ANI CÂND A FOST SCRIS ACEST POEM. EL A FOST DESCIFRAT PRIMA DATĂ DE NICHITA STĂNESCU, CEL CARE VORBEȘTE CUTREMURAT DESPRE ACEST POEM GIGANT

 

 Ștefan Dumitrescu - ȘI TU VEI FI VĂZDUH (ROMAN DE DRAGOSTE ȘI FILOZOFIC) CAPITOLUL IV

  

ȘTEFAN DUMITRESCU

 

CALUL TROIAN AL LUMII

 SAU

LUCEAFĂRUL

 

POEZIE PROFETICĂ

 

Elogiu lui Mihai Eminescu ! 

CEL MAI MARE POEM  DIN LITERATURA ROMÂNĂ DUPĂ LUCEAFĂRUL

 

 A DOUA PREFAȚĂ A CĂRȚII

DOUĂ POEME PROFETICE

Poezia este respirația lui Dumnezeu, Elixirul cu care se hrănesc îngerii. Este limpede că în cazul poeților dăruiți cu har Domnul se exprimă de multe ori cât se poate de limpede prin versurile lor. Dar cum putem  să știm care sunt acele propoziții, acele fraze prin care se exprimă Domnul, și ce vrea El să ne spună ?

Din păcate lucrul acesta ni se dezvăluie târziu, uneori foarte târziu, iar unora nu li se dezvăluie deloc. Gândul acesta ne  obsedează demult. Ca un om credincios știm că Domnul vorbește cu copii Lui tot timpul, vai, dar din păcate noi nici nu avem ureche ca să auzim vocea Domnului și nici atâta adâncime a minții încât să reușim să ”descifrăm” ce ne spune Domnul. Poate că dacă am reuși să  auzim și să înțelegem ce ne spune Domnul  mult mai devreme, din copilărie  sau din adolescență, ar fi cât se poate de bine, pentru că am cunoaște astfel rostul nostru pe pământ, ne-am putea îndrepta și am putea să mergem numai pe calea cea dreaptă. Le-am putea  spune oamenilor care este calea cea bună pe care trebuie să merge noi, românii.

În toamna anului 1969, aveam 19 ani pe atunci, am scris  o poezie de o strofă pe care am intitulat-o ”POPORUL ROMÂN”. Cum poezia nu avea nici o șansă să treacă de cenzură am lăsat-o până în anul 1970, și apoi am ascuns-o bine.

Am publicat-o abia în anul 2000 , în volumul ”Înaltele poeme”, la ”Editura Conphis” din Râmnicu Vâlcea, ajutat de un mare om de cultură, de domnul Corneliu Tamaș,  un om nobil și generos. Și tot în această carte am publicat  poemul nostru de dimensiuni mari ”CALUL TROIAN AL LUMII, AMERICA, SAU LUCEAFĂRUL”. Atunci când i l-am lăsat să/l citească  Nichita Stănescu a fost încântat, dar și foarte tulburat după lectura greoiului și imensului poem. Altfel destul de cursiv, de muzical.

El a fost primul care a observat că  poemul acesta ESTE AL DOILEA  LUCEAFĂR din poezia românească. L-a asemuit cu poemul lui Eminescu, ”Luceafărul”, de care autorul  acestei cărți a fost fascinat dintotdeauna.  Ba mai mult, Nichita Stănescu a văzut în acest poem un MESAJ înfricoșător care vine din cealălaltă dimensiune și care vorbește despre viitorul dureros,  grav, înfricoșător al poporului român.

Altfel spus poemul nostru ”Calul troian al lumii, America sau Luceafărul”, este un Mesaj prin care Domnul le vorbește oamenilor, îi vorbește  popor român despre destinul  îngrozitor care ne așteaptă.

Asta era prin anii 1977, poemul fiind scris prin anii 1976, 1977.  Atunci nu l-am crezut pe Nichita. Cu trecerea anilor însă am constat îngroziți că în poemul ”CALUL TROIAN AL LUMII, AMERICA SAU LUCEAFĂRUL”, este vorba chiar despre poporul român și despre ce se va întâmpla cu  omenirea în istorie.

Acest fapt, acum la aproape 40 de ani de când a fost scris, poemul ne tulbură și ne îngrozește și mai mult.

Nu putem decât să constatăm că există în cultura română o  poezie profetică, pe care ar fi bine să încercăm să o descifrăm. Cititorul va afla mai multe lucruri despre povestea acestui poem gigant (care se citește pe nerăsuflate) citind mai jos Prefața volumului nostru de poezie ”ÎNALTELE POEME”, apărut în anul 2000 la editura Conphis din Râmnicu Vâlcea…

Dar cel mai important lucru este credem să medităm adânc  atât asupra celor două poeme profetice din această carte, cât și asupra destinului nostru în istorie. Dacă aceste două poeme sunt Profetice, și ele sunt profetice, înseamnă cu certitudine că destinul nostru era scris dinainte, încă de când  România se afla într-o perioadă prosperă, bună.

Întrebarea tulburătoare care ne vine în mine, și care credem că îi vine oricărui cititor, este aceasta, SE MAI POATE OARE SALVA POPORUL ROMÂN DE LA DISPARIȚIE ?

Cu tristețe Ștefan Dumitrescu

 

PREFAŢA LA VOLUMUL DE POEZIE

 “ÎNALTELE POEME”

Prima Prefață

 

Despre poemul „CALUL TROIAN AL LUMII-LUCEAFĂRUL” şi NICHITA STĂNESCU

Poemul acesta („Calul Troian al lumii-America”), de dimensiuni mari, întrecând Luceafărul lui Mihai Eminescu, (ca număr de cuvinte şi strofe) a fost scris în anii 1976 si 1977. Îmi aduc bine aminte, în momentul cutremurului din anul 1977 nu era încă terminat. După ce a fost gata şi l-am transcris integral mi-am dat seama că este un poem profund şi sumbru, dar  n-am realizat că este un poem de mare valoare. (Acelaşi lucru s-a întâmplat si cu poemul „Ana, strigam” pe care Doru Moţoc si Tudor Gheorghe mi l-au semnalat ca fiind un poem de mare valoare). Prin anul 1978 sau 1979, eram la Nichita Stănescu, aveam câteva volume de poezie cu mine. I-am citit din acest poem primele două pagini . „Eşti incantatoriu, lasă-mă să-l citesc eu”, a zis Nichita. I l-am lăsat. Ne-am întâlnit peste câteva luni. Avea proaspăt în minte poemul.

„Bătrâne, acesta este Luceafărul lui Eminescu. În locul Luceafărului din cer apare Calul Troian, şi tot dialogul dintre cele două lumi. Numai că de data aceasta s-a întâmplat ceva îngrozitor în istorie, s-a petrecut o mutaţie cumplită în lume. Cele două lumi, cea pământeană şi cea uranică s-au îmbolnăvit amândouă. Locul Luceafărului şi al Demiurgului a fost luat de Calul Troian, ca substitut decăzut, ca simbol al cursei în care cade istoria, devenirea, în care poate cădea civilizaţia umană. N-am citit în viaţa mea un poem mai întunecat si mai cutremurător ca acesta. În măsura în care şi poemul lui Eminescu şi poemul tău vin din subconştientul colectiv al acestui neam înseamnă că în secolul următor în istoria poporului român şi în istoria civilizaţiei umane se vor întâmpla lucruri înspăimântătoare, mergând până la dispariţia poporului român şi a civilizaţiei umane. Cum în 1983 se vor împlini 100 de ani de la apariţia Luceafărului, înseamnă că acest poem vine la aproximativ un veac după capodopera lui Eminescu, adică tocmai la timp.

Însă îţi dai seama că aşa ceva nu se poate publica în România. Este însă bine că un asemenea poem există în poezia românească .”

Într-adevăr peste numai câţiva ani avea să se împlinească un veac de la publicarea Luceafărului în poezia românească. Pe tot timpul creaţiei poemului meu „Calul Troian al lumii-America sau Luceafărul” nu mă gândisem deloc la lucrul acesta, că poemul meu conţine în el, pe lângă atâtea motive literare, filozofice, mitologice, topite unele în altele, şi acest motiv, al Luceafărului. Iată însă că de la terminarea acestui poem s-au întâmplat următoarele lucruri. Nichita ar fi vrut să publicăm acest poem în 1983, adică exact la un secol de la apariţia Luceafărului. Poemul i-a fost dat lui Adrian Dohotaru, pe vremea aceea redactor la revista Flacăra. Adrian Dohotaru a socotit că poemul nu poate „intra”, şi el este o critică nedreaptă la adresa Americii, care este simbolul progresului şi democraţiei în istorie. America nu trebuie prezentată ca fiind Calul Troian al lumii, cel care trage, duce spre prăpastie, pierzanie, civilizaţia umană.

Poemul într-adevăr nu putea apare, este sumbru şi cutremurător. După 1989 el ar putea să apară, însă de la discuţia mea cu Nichita Stănescu (discuţie care a fost reluată cu alte ocazii) s-au întâmplat următoarele lucruri . Poemul n-a putut să apară în 1983, adică la un secol de la apariţia Luceafărului, ca să fie astfel omagiată existenţa de un veac în cultura românească a acestei bijuterii divine, uimitoare (poemul Luceafărul este un „mesaj” adresat poporului român, un mesaj divin, folosindu-se persoana geniului Eminescu. Afirmaţia aceasta se face, acum şi aici, pentru prima dată în cultura română), în schimb în locul acestui eveniment s-a întâmplat altul, profund dureros. Este vorba de moartea lui Nichita Stănescu . Aşadar Nichita a murit în decembrie 1989, exact la o sută de ani de la apariţia Luceafărului lui Eminescu, si eu afirm că moartea lui în acest an nu este întâmplătoare. Prin moartea lui, Nichita „aniversează”, ca să spun așa, apariţia Luceafărului, dar şi moartea mentală, spirituală a lui Eminescu. Se ştie că Eminescu s-a îmbolnăvit (a înnebunit) grav, şi din păcate şi definitiv, în 1883, din acest an Eminescu n-a mai creat nimic.

( Facem aici o cuvenită precizare. Am intenţionat, la a doua ediţie, să respectăm întocmai  Prefaţa scrisă în 1993, când s-a ivit ocazia apariţiei acestui volum de poezii. După 1990 au apărut în România mai multe cărți, având o solidă documentaţie, ne gândim în primul rând la cartea criticului Nicolae Georgescu, “A doua viaţă a lui Mihai Eminescu”, şi la cărţile doctorului Vuia, cărţi care demonstrează absolut convingător că în iunie 1883 Mihai Eminescu nu a “înnebunit”, aceasta fiind o legendă “fabricată de francmasonerie, în frunte cu Titu Maiorescu şi Petre Carp, principalii vinovaţi de înscenarea nebuniei marelui poeți, făcută tocmai  pentru a-l scoate pe Eminescu din gazetărie şi din viaţa publică.”. Nebunia poetului a fost, aşadar, un scenariu, o legendă  care  a fost lansată de Maiorescu şi de către francmasonerie, lucru absolut abominabil, pentru că în final avea să ducă la grăbirea morţii poetului. Nu este adevărată nici afirmaţia că după 1983 Eminescu nu a mai creat nimic n.n.)

Ei bine, Nichita Stănescu moare exact la o sută de ani de  la asasinatul moral, de când Eminescu n-a mai fost lăsat să creeze. Nici această „coincidenţă” n-a fost sesizată. Autorul celui de-al doilea Luceafăr în poezia românească, așa cum spunea Bătrânul, n-a fost la moartea lui Nichita, ca să poată să-l vadă mai departe viu înaintea ochilor. A aprins în schimb lumânări şi s-a rugat pentru autorul Necuvintelor într-un oraş de provincie sau în satul lui. Anul acesta, 1993, se împlinesc zece ani de la moartea lui Nichita Stănescu. M-am aplecat încă o dată asupra acestui poem, “Luceafărul sau calul troian al lumii, America” („descoperit” de Bătrânul Nichita), care începe să-l îngrozească şi pe autorul lui. Poemul ar fi trebuit să apară la sfârșitul anului 1992, într-o antologie, probabil că va apărea în 1993 (nu a apărut), adică la zece ani   de la moartea Bătrânului , adică a lui Nichita. Lecturat astăzi „Calul Troian al lumii-America” se dovedeşte un poem plin de premoniţii, de revelaţii. Între timp, America (SUA), într-un război subtil, mascat, vast şi extraordinar de complex şi cinic, a învins fosta URSS şi Lagărul socialist, si acum este singura „locomotivă” a istoriei umanităţii, care trage după ea popoarele planetei. (America este totodată Centrul şi Vârful generator al fenomenului Globalizării, globalizarea fiind de fapt un război mascat dus împotriva popoarelor, a economiilor şi culturilor lor). Este exact ce se spune în poemul “Calul Troian al lumii-America”. În poem se spune că această locomotivă care trage după ea popoarele lumii în istorie, le va duce în prăpastie,  la dispariție. Şi acest fenomen se prefigurează a se întâmpla în viitor. Acum suntem şi mai aproape de dezastrul final, de prăpastie. Se vede că civilizaţia umană este  cuprinsă de o criză profundă şi generală, că este posibil în anii următori un cataclism de proporţii nemaiîntâlnite în istoria umanităţii. Or ceea ce se întâmplă acum este „prevăzut” să se întâmple în acest poem, iar lucrul acesta a fost sesizat pentru prima dată de Nichita Stănescu .

În final doresc ca acest poem să apară acum, la zece ani de la moartea lui Nichita Stănescu, să-i fie dedicat lui, iar apariţia lui să fie un elogiu adus marelui şi bunului Nichita Stănescu .

 

1993    Ștefan Dumitrescu

 

(Din păcate poemul nu a putut să apară nici în anul 1993, când s-ar fi împlinit 110 ani de la apariția ”Luceafărului”, în literatura română, și a 10 ani de la plecarea în eternitate a  bătrânului Nichita. A apărut în anul 2000, în cartea ”Înaltele poeme”, la Editura conphis,  din Râmnicu Vâlcea. Și mai apare acum, în anul 2014, la o Editură cu numai atât de frumos, ”Mușatina”. Domnul să-i binecuvânteze pe cei doi mari poeți, Mihai Eminescu și Nichita Stănescu

 

                               POPORUL ROMAN

 

 

Noi vom muri asasinaţi

Într-un apus adânc de soare

Pe ţărmurile unui veac

Gesticulând a disperare !

 

1970

CALUL TROIAN AL LUMII-AMERICA

sau

LUCEAFĂRUL

 

De n-aş fi fiinţa pură străină de frumoasă

în lumea asta-n care nimic nu este viu

şi-ar exista o Lege ce m-ar iubi nebună

eu aş voi în lume America să fiu

 

Şi primul gest pe care l-aş face-n dimineaţa

naşterii mele stranii ar fi să mă dezbrac

pe scena nesfârşită-a Oceanului Atlantic

eu aş juca-n picioare sublimul nostru veac

 

Când aş cădea pe ţărmuri de-atâta oboseală

aş mai voi în lume să-mi fie-o sile-adâncă

de cărnurile mele vărsate peste ţărmuri

la care viermii lumii se-ndeasă şi mănâncă

 

Şi mi-aş aduce-aminte apoi într-un târziu

cum că de fapt în veacuri iluzie eu sânt

metaforă pe cerul unei specii mioape

fată morgană-n veacuri străină apărând

 

Născut eu sânt la poarta bătrânei Europe

un Cal Troian de aur în sinea lui plângând

astfel cei din cetate în spasmele lor sumbre

mă zăreau trist pe zare lucind din când în când

 

Calul Troian al unei Cetăţi închisă-n sine

duhnind a hoit în lume şi-n veşnicul noian

cel apărut din mâluri cel apărut din ceţuri

spre-a se-ntrupa în forma unui alt Cal Troian

 

Şi se-auzea departe ca un corn tot mai stins

clinchete de podoabe şi susur de licori

pe bolta Lumii Troia răsărea trist şi straniu

ca un apus al lumii de mii şi mii de ori

 

Şi stârvul Europei din ce în ce mai tare

ca un vânt care bate pe-ntindere duhnea

corbii duhnirii iată din cosmos cum coboară

şi mândră e duhoarea duhnindu-se pe ea

 

Şi-atunci apare iată la Porţile Cetăţii

Calul Troian în forma Americii senine

mai mare decât Tatăl şi strălucind în Lună

şi nechezând prea mândru de toate şi de sine

 

Şi parcă s-ar petrece un fel de somn invers

cine pe cine-n lumea aceasta se visează

Calul Troian e Tatăl acestei Troi imense

sau Troia stă pe ţărmuri înnebunind de groază

 

Cine pe cine oare acum se sinucide

ceţoasă este lumea nedesluşit e totul

se-aude Calul tragic ca un cocoş din ape

şi iată se zăreşte că tot el este mortul

 

El nu nechează-n sine el însuşi este Doamne

Nechezul Europei în veacu-n care moare

el este durerea acestui hoit în spasme

durere ce se face pe sine că se doare

 

Iar când nechează Calul în adevăr se-aude-n

gâtlejul Europei un horcăit râzând

şi-atunci Cetatea-ţi pare creierul de girafă

al acestui Monstru venind din când în când

 

Iar de departe totul şi mai fantast se vede

ca sub un clar de lună de pe altă vecie

parc-ar veni din neguri un fel de arătare

un călăreţ de calu-i călărit pe câmpie

 

Şi în lumina lunii şi-a straniei vedenii

unul un sunet pare celălalt o stafie

că te întrebi de nu sânt o fiinţă laolaltă

dintr-o lume mai moartă ca lumea asta vie

 

Şi când se-arată-n lume străinul Inorog

dacă nu sfârşitul acestei lumi l-aduce

el care e călăul îţi pare-n zarea vremii

că ar fi hoitul lumii ducându-şi a sa cruce

 

Şi iată-l el nechează maiestuos la porţi

şi lumea se trezește din nopţile serbări

din visuri par ca morţii ieşind din catacombe

pe morţile lor înseşi ei nechezând călări

 

Şi se deschide poarta cea Mare a Cetăţii

şi toţi minunea Lumii s-o pipăie ar vrea

şi-ncearcă în Cetate ca hoţii s-o momească

şi pe scările-ntinse se caţără pe ea

 

Şi li se-arată lumea de pe coamele albe

ale straniei schele care nechează-n soare

şi-n loc să-nchidă Calul Cetatea se trezeşte

printr-o pustie-a lumii dusă de Cal călare

 

Şi totul se petrece ca într-un vis divin

şi cei care aleargă să prindă Calu-n vânt

ei se trezesc singuri iată într-un alt veac se pare

şi într-o altă lume străină ca şi când

 

Şi Calul care-o dată le minunase ochii

cum s-a topit ca visul pe-o stranie pustie

şi ei se trezesc singuri atât de singuri, Doamne ,

că nu mai ştiu în lume c-ar mai putea să fie

 

Şi iată că trec veacuri şi că Cetatea-ntinsă

începe iar în lume ca hoitul să duhnească

se-aud într-însa viermii hohotindu-i prin găuri

şi cosmosul se umple de-o substanţă lumească

 

Şi din adâncuri pare un nechezat că vine

şi ochii ies pe ziduri privind în zarea-adâncă

însă nimeni nu vede Calul Troian să vină

adânc se-aud în lume doar viermii cum mănâncă

 

E-o aşteptare albă ca şi cum ar ninge

golul ce spre centru-i viscoleşte urlând

pietrele aşteaptă-n sine marginile luminii

un Cal Troian visează în golu-i orice gând

 

America ce fuse Calul Troian al lumii

Columb şi astăzi pare ochiul acestui Cal

America ea însăşi îşi inventează-n sine

în clipa asta Calul şi scopul lui troian

 

Dar Idealul nu e în lumea asta tristă

Calul Troian ce vine în orice fiinţă-n zori

el străluceşte sumbru şi-l ducem în Cetate

de la-nceputul lumii de mii si mii de ori

 

Şi iată trec milenii şi Calul nu mai vine

de acum ştim cu groază că nevenirea lui

este însăşi moartea acestei lumi de-a pururi

acestei lumi ce fuse numai a nimănui

 

Şi porţile Cetăţii se deschid iar trosnind

şi toţi se-ascund în lume făcându-se ca morţi

poate că vine Calul corbul adus de hoitul

însă ei mor cu toţii şi-o moarte sânt cu toţi

 

Şi de atâtea veacuri cad porţile-n ruină

şi-atuncea ies din moarte parcă ar încolţi

cei ce-aşteptară-n rugă Calul Troian de-acum

înlocuiţi în rugă ei sânt de ai lor fii

 

Şi-aceştia ies pe câmpii-n satanicele jocuri

şi ritualuri stranii pe sub lumina lunii

pe umeri cum le joacă focurile ca zorii

pe care-i văd în visuri revenind numai unii

 

Şi Calul nu mai vine şi noaptea-ncet se lasă

nu într-o Europă bătrână şi pustie

ci în lumea întreagă care se subţiază

şi pare-n clarul lunii o stranie stafie

 

Şi-atunci s-aprinde focul asemeni unui munte

nu mai aşteaptă Calul Troian să mai apară

ci singuri inventează un Cal Troian în forma-i

şi totul se petrece ca odinioară

 

Şi se-aprind iarăşi torţe femeile-n lumine

se văd dement pe mese goale dansând şi stins

de undeva se pare că tropăit se-nalţă

însă visul rămâne ca vis al unui vis

 

Şi ei zăresc la ţărmul bătrânei Europe

osul unei Americi ce fuse Cal Troian

nu cumva mort e Calul acolo unde este

Cetatea fiind ea însăşi mormântul lui de Cal

 

Şi vaiete se-nalţă şi lumea se scufundă

Cetatea este burta ce-şi naşte Calul său

şi după ce Calul cântând o fecundează

ea-i devine mormântul predestinatul hău

 

Să răscolim cenuşa să ne-aruncăm într-însa

şi din cer ploi cu spermă să pogorâm cântând

poate asemeni unei Păsări Phoenix stranii

se va vedea pe zare şi Calul apărând

 

Şi vaiete se-naltă şi lumea se scufundă

până apare Unul în mână c-o lumină

bomba atomică răcneşte glasul

acesta-i iată Calul ce trebuia să vină

 

El iată este fiul fostului Cal Troian

şi este luat pe braţe şi purtat prin Cetate

Calul Troian el este vai dar numai o clipă

după care şi el piere străin în moarte

 

Şi toţi privesc în fundul acestei lumi antice

unde numai praful se vede-n urma lui

poate că praful este Calul Troian din veacuri

pulberea aceea care visează din statui

 

Dat totul iată straniu se-aşează în pustie

şi se gândesc cu toţii că golul este el

în timp ce golul sapă în zidurile lumii

în timp ce golul urcă nemernic prin drapel

 

Şi se gândesc cu toţii ce ar putea să fie

şi filozofii lumii se-adună trişti la sfat

America e pusă pe masa de disecţii

dar ce să afli-n lumea în care nu-i de-aflat

 

Şi bărbile lor albe acoper lumea toată

această lume poate că nici nu este lume

şi se iveşte-o umbră pe coasta Europei

şi umbra fără formă se mişcă-ncet anume

 

Şi toți gândesc în sine c-America Există

Calul Troian al lumii se-ntoarce iar acasă

şi se-ntind iarăşi mese şi trâmbiţe răsună

însă numai o noapte şi un pustiu se lasă

 

Şi-n noaptea de groază universală-a lumii

doar minţile-nvăţate ca nişte lumânări

la capul unei racle a unui mare rege

mai ard ca nişte stinse-n pustietăţi chemări

 

Dar dacă-n vecii stinşii-n întunecimi

Calul Troian al lumii nici n-ar fi existat

o invenţie pură a poeţilor sadici

un fel de vis macabru în sufletul lor beat

 

Şi noi aşteptăm singuri ca nişte cucuvăi

ceva ce-n vecii lumii n-ar putea ca să vină

cum ar putea Călăul ca ceva să se-arate

când acel Ceva-n lume nu are nici o vină

 

Cum ar putea moartea să vină într-o ţară

când nimic în ţara aceea nu e viu

când fiecare lucru şi ţara aceea nu e

decât imensul, Doamne, propriul ei sicriu

 

Şi-atunci ei văd cu groază prin timp Cetatea aceea

ca ceva care-n lume a venit ca s-aştepte

un fel de buhă-n somnu-i pe stânca unui munte

un fel de piatră-n visu-i pe-ntinsul unei stepe

 

Şi sensul lui în lume ar fi atunci nu Calul

ci însăşi aşteptarea pân’ la sfârşit de veci

şi se aud prin cosmos atomii cum coboară

şi cum le crapă smalţul oaselor tot mai reci

 

Şi-un fel de umezeală de mucegai albit

crescând ca buruienile ca lichenii pe munţi

creşte în lumea asta acoperind oraşe

podişurile stinse ale acestor frunţi

 

Şi dacă din adâncuri de patimi şi de vremuri

Calul Troian e visul înalt din viitor

Steaua ce duce lumea prin noapte luminând-o

Idealul de care în veci de veci ţi-e dor

 

El numai ni se-arată în visuri şi credinţe

şi ne lumină paşii şi calea ne-o arată

în noaptea cugetării nu de atins el este

şi nici în noaptea lumii atins va fi vreodată

 

Materia-n Cetate crapă ca albe ziduri

şi din adâncuri iată un nechezat că vine

şi Calul iar se vede mai stins şi fantomatic

înşeuat cum trece pe-a lumilor coline

 

Mulţimile popoară aleargă mut pe dealuri

şi iată să-l atingă să-l pipăie ar vrea

însă el  aer este o lumină stinsă

proiecţie în spaţii a unei stinse stea

 

Şi în genunchi pe dealuri în strania lumină

cum se zăresc popoare proiectate pe cer

şi toţi așteaptă-n sine ca umbra de jeratec

să fie lumea aceea în care cad şi pier

 

Şi iată Calul piere ca-n vecii cei trecuţi

blestemele se-nalţă şi-ntunecă lumina

Americă de-a pururi fii blestemată-n lume

şi umbră-a vieţii tale să-ţi fie-n veacuri vina

 

Iluzie obscenă chip diavolesc şi sumbru

ai înşelat popoare şi-n fruntea lor te-ai pus

Calul Troian e capul cel sfânt al sfintei Troia

Europa este-al Americii apus

 

Calul Troian el este moartea ieşind din sine

din chiar codul genetic al tristei Europe

ce se preface numai că de departe vine

anunţată de umbra care-i e propriul cobe

 

Cumplită este drama Calului Troian

de mii de ori ca Troia e mai nefericit

căci oare vrea pe lume din vrerea lui să vină

apus pe bolta lumii în loc de răsărit

 

Nu cumva e pretextul de a se sinucide

al unei Europe mortuară şi tristă

şi inventăm o formă ca să scuzăm o moarte

o formă fără seamăn care nici nu există

 

Astfel vedem că toată istoria nu este

decât magia unei Americi ce ne pare

cum c-ar fi mii de forme un fel de auroră

arzând pe cerul vieţii şi reflectată-n mare

 

Când vai ea nu este decât umbra lumii

ce vine dinspre moarte lungindu-se-n apus

de ce-n apusul bietei şi stinsei Europe

această umbră a dânsei nechezând s-ar fi dus

 

Dar fie de există fie de nu în veacuri

acea nenorocire a Europei fu

când afirmată-n Lume ea trebuia să fie

el răsări din moarte ca forma unui nu

 

Când trebuia în lume un Dumnezeu să vină

iată că el ca diavol se arătă în ea

şi ca de-o târfă tristă bătându-şi joc ironic

şi umilind-o mândru plecă lăsând-o grea

 

El trebuia-n biserici afurisit şi dus

cât mai departe-n haos din suflet şi credinţe

o, blestemată fie America în veacuri

iluzie deşartă care din veci ne minte

 

Dispară orice urmă a ei de pe pământ

nu că doar rău aduse în lumea asta tristă

şi că-i o rătăcire a minţilor bolnave

când de fapt în lume din veci ea nu există

 

Dar se-auziră glasuri izbucnind revoltate

America există şi e Calul Troian

însă El într-o luptă fără de seamăn este

şi pierit este-acolo mai mult din an în an

 

El este-asemeni unui înfrânt în bătălie

şi-un Cal Troian aşteaptă să vină să-l ajute

şi el îşi naşte Calul cum altă dată Troia

cum Troile murinde în veacurile multe

 

E un pretext că mama îşi naşte fiul ei

ea nu e decât Troia care-şi repetă drama

America adusă de-o Europă-n timp

fu prilejul dramatic de-aşi face-n lume seama

 

Chiar Dumnezeul nostru ce fu dacă nu Calul

ce în serbări înalte adus fu în Cetate

cu schela lui în Lume şi-n sufletele noastre

ne inventarăm groaza şi ne-aduserăm moarte

 

Şi sufletele noastre ce sânt dacă nu schele

ale-unui suflet cosmic ce-l închidem în noi

din care ies miasme şi izvorăsc credinţe

din care curge miere şi sânge şi puroi

 

Şi pe câmpia Lumii zăreşti împerecheate

oasele unei Troie şi-ale unui Cal Troian

din Egipet la Roma strania formă-n spume

coboară şi nechează în fiecare an

 

Din Legile antice şi tainele zidirii

fiecare Imperiu are la Porţi un Cal

şi pentru orice fiinţă din viitor tot vine

călare pe lumină un fel de Ideal

 

Calul Troian există e undeva departe

ca noi în agonie şi el un Cal aşteaptă

de-ar putea fi Cetatea Calul Troian cel care

vine din zări să-l scape ca singura răsplată

 

Datoare e Cetatea ca să-şi salveze visul

ea laşă e în neagra a vremilor tăcere

până în veci se-aude memoria Cetăţii

cum n-ancetat în sine să creadă şi să spere

 

Judecătorul iată apare în Cetate

o fantomă străină pe turle luminând

cine va fi damnatul Calul Troian sau Troia

dar iată Calul este Judecătoru-n vânt

 

De sus de pe Cetate Calul judecă lumea

dar se întâmplă iată că lumea se revoltă

dacă noi ca popoare fiinţăm pe-ntinsul humei

tu eşti inexistenţa răstignită pe boltă

 

Şi-atunci se-aude Vocea din cosmos bubuind

nu să salvez lumea sau s-o distrug eu vin

un alt chip al Conştiinţei oglindă-a voastră sânt

a ce e rău în lume când cerul e senin

 

Acel urlet de Fiară din beznele fiinţei

ce instinctul îl strigă ca presimţind neantul

oglindă-n care moartea din veci vi se arată

ca şi cum ar fi moartea ce se petrece-n altul

 

Voi să-nvățați cu groază-n a istoriei clipă

de hâd eu vin în lume sufletul vostru sânt

când voi pieri de-apururi voi înşivă pieri-veţi

când voi veţi fi cenuşă eu vă voi fi pământ

 

Şi izgonit fu Cobea de pe Turlele Lumii

şi-atuncea inventară ce nu e de gândit

nu Calul fără seamăn ci golul lui aevea

golul urcând pe boltă în loc de răsărit

 

Golul purtat pe umeri şi-n lume înălţat

golul din care iată soldaţi de gol răsar

şi golul bate-n lume ca un alt vânt sălbatic

amintind stins şi palid vestitul armăsar

 

Dar iată şi el piere şi lumea iar rămâne

mai pustie şi stinsă şi ea ca niciodată

şi dârdâind asemeni săracilor în geruri

fără speranţă-n sine şi mai înfricoşată

 

Şi rugile se-nalţă ca fumurile-n iarnă

ca arbori goi pe cerul atât de orb şi stins

şi-atunci se naşte-n lume ce nici n-ai crede-ţi pare

un dor adânc de forma tristă-a acelui vis

 

De Calul ce din vecii îndepărtaţi apare

le e un dor ca moartea cutremurând în ei

cum dor ţi-ar fi de focul lucind pe orizonturi

cum dor ţi-ar fi de cerul cel născător de zei

 

Cum ţi-ar fi dor de mama ce te născu în lume

un dor de care nu poţi decât să mori cântând

şi cum se sting în lume popoarele ca facle

de dorul fără seamăn se trec agonizând

 

Cum creşte dorul, Doamne, ca un ocean Fiinţă

şi Europa-ncepe în hohote să plângă

şi urlete se-nalţă în golul ce se-ntinde

după-acel vis pe care în veci n-o să-l atingă

 

Si iată nu pe urma acelui Cal Troian

nu Calul e cel care spre undeva i-ar duce

ci dorul fără seamăn durerea ancestrală

după-acea formă pură a lumilor antice

 

Popoarele-n pustie pierdute în apusuri

rătăcite în lume şi-n sine aiurând

după atâtea veacuri iată-le tot în lume

într-un apus de soare mai triste ajungând

 

Un fel de isterie urlete de hiene

se-nalţă-n lumea care străină le priveşte

durerea fără margini de-a nu putea fi-n lume

doar urletul din veacuri al principiului Este

 

Şi ceea ce se-ntâmplă e straniu şi barbar

popoare ce se schimbă şi-n cai troieni se fac

sinucigaşi ce-n forma unor Cai se preumblă

într-o lume atroce şi-ntr-un haos sărac

 

Şi drama este-n lume nu a Europei

sau a Calului sumbru ce trebuia să vină

una pe alta-n lipsă dramatic se distruge

cosmos în care piere şi beznă şi lumină

 

Privită de pe altă planetă totul pare

nu drama unei fiinţe şi-a unei lumi înfrânte

ci spectacolul cosmic al unui circ ecvestru

ce vine-n lumea Lumii regnurile să-ncânte

 

Şi drama fără margini spectacol comic pare

ce poate fi în lume mai dureros decât

ce e mai sfânt în lume să-ţi pară un ridicul

ridiculile toate să-ţi pară lucru sfânt

 

Calul Troian al Lumii de-ar putea să-nţeleagă

cumplita dramă care după ce că există

şi e-o durere-adâncă iată mai e nemernic

prin ea însăşi vulgară în forma cea mai tristă

 

De-ar putea să priceapă Calul Troian de-acolo

el ar veni în spume Cetăţii să se-nchine

de n-ar putea-o lumea salva din decădere

cu ea în moarte simplu s-ar duce pe coline

 

Şi-atunci începu dorul straniu şi ancestral

după Calul nemernic care nici nu există

dorinţa fără margini de-a mă-ntrupa în golul

în arătarea albă în forma-aceea mixtă

 

Dorul poetului venind din veacuri

târându-l ca o forţă pe lume prin pustie

ca un Cal fără seamăn ce-l duce şi-l tot duce

şi nimeni nu mai este şi nimeni nu mai ştie

 

De n-aş fi fiinţa pură străină de frumoasă

în lumea asta-n care nimic nu este viu

şi-ar exista o lege ce m-ar iubi nebună

eu aş voi în lume America să fiu

 

Şi primul gest pe care l-aş face-n dimineaţa

naşterii mele stranii ar fi să mă dezbrac

pe scena nesfârşită a oceanului Atlantic

eu aş juca-n picioare sublimul nostru veac

 

Când aş cădea pe ţărmuri de-atâta oboseală

aş mai voi în lume să-mi fie-o silă-adâncă

de cărnurile mele vărsate peste ţărmuri

la care viermii Lumii se-ndeasă şi mănânâncă.

 

 

ŞTEFAN DUMITRESCU

UNUL DIN MARII SCRIITORI EUROPENI

SCRIITOR PROPUS PENTRU PREMIUL NOBEL.

Voi încerca în prezentarea de mai jos să redau o viziune de ansamblu cât mai veridică atât asupra operei  scriitorului Ştefan Dumitrescu, astăzi la cei 62 de ani ai săi, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai mari scriitori europeni, având o operă literară publicată, dar şi nepublicată, impresionantă…Prin Ştefan Dumitrescu România ar avea într-adevăr în anii aceştia şansa de a lua Primul Premiu Nobel românesc, dacă scriitorul nu ar fi atât de invidiat şi de marginalizat în ţara lui…Boală tipic românească, odată ce românii sunt singurul  popor care are proverbul „Să moara capra vecinului”. Toţi scriitorii importanţi de astăzi ai  României ştiu că Ştefan Dumitrescu este scriitorul cu cea mai importantă şi bogată operă literară, dar nu suflă unul o vorbă despre lucrul acesta…În schimb scriitorul  este de mulţi ani propus la Premiul Nobel de Fundaţii culturale, de  Societăţi ale scriitorilor, de Personalităţi culturale…

Când i-am citit primele cărţi şi primele manuscrise am fost, ca şi Ana Blandiana, profund impresionată de talentul „cutremurător” al tânărului scriitor, de profunzimea  şi originalitate ideilor lui puse în scrierile sale,  de setea lui  cunoaştere, de obsesia de a pătrunde cât mai adânc în  „abisalitatea Fenomenului uman”, (din acest punct de vedere Ştefan Dumitrescu duce mai departe demersul dostoievskian, de a cunoaşte cât mai profund sufletul omenesc, şi „sufletul românesc”. A se vedea romanul lui, „F. M. Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti”, care apare acum lansat pe piaţa de carte internaţională  de o editură americană). Primele  cărţi şi  manuscrise care mi-au parvenit  pe căi lăturalnice în anii 80, ale tânărului scriitor de atunci, îmi vorbeau despre un autor care avea nu numai o imaginaţie debordantă,  cu un stil profund şi cald, dar care venea în literatură cu un suflu şi cu un spirit nou, ale cărui inovaţii literare, al cărui demers se situa în afara  graniţelor literare.

Din acest punct de vedere poeta Ana Blandiana, care l-a lansat şi l-a publicat mult pe Ştefan Dumitrescu în anii 1970,  a avut  dreptate să vorbească despre un autor care venea cu „sufletul lansat riscant” în spaţiul literaturii („Spun că această lansare este curajoasă şi riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referinţă”). Ana Blandiana este scriitoarea care în anul 1971, în revista  „Amfiteatru” a avut curajul să-l impună pe Ştefan Dumitrescu în literatura română, prezentându-l publicului într-un mod fulminant:

„O  ţară în văile cosmice ale căreia înfloresc păsări, al cărui cer este susţinut de corul fecioarelor, ale cărei steaguri sunt sufletele strămoşilor plecaţi la luptă, o ţară halucinantă, un pământ cântător şi orbit de lumină proslăveşte în versurile sale recente Ştefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo. Spun că această lansare este curajoasă şi riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referinţă. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate şi se cântă din ruine ca din fluiere. Talent în afara oricărei îndoieli, spirit neliniştit şi în continuă ardere, autor de eseuri reinterpretând miturile şi de poeme reclădind universul, Ştefan Dumitrescu este un poet mai dur, mai abrupt, mai supus suferinţei şi neliniştii, decât limpedele Dan Verona, dar la fel de cert, la fel de Adevărat” (Ana Blandiana, Amfiteatrul, nr I2, 1971)

Poetul  Ştefan Dumitrescu a debutat fiind descoperit de Miron Radu Paraschivescu, cel care l-a publicat în  anul 1967 în revista „Ramuri”, sub pseudonim, pe când Ştefan Dumitrescu avea numai 17 ani. Într-o scrisoare caldă şi încurajatoare,  M. R Paraschivescu îi spunea „ Dacă vei merge pe drumul acesta, dragul meu, vei ajunge departe.” Îndemnul poetului Miron Radu Paraschivescu se vede astăzi, la aproape o jumătate de veac, a fi fost o profeţie, o revelaţie! Ana Blandiana este însă  cea care l-a descoperit şi l-a lansat ca scriitor de anvergură pe cel care peste 40 de ani avea să dea literaturii române şi literaturii europene o operă impresionantă.

Peste numai  doi ani, în toamna anul 1973, pentru că Ştefan Dumitrescu era o speranţă a literaturii române, Adrian Păunescu ţine morţiş să-şi deschidă celebrul şi criticatul Cenaclu Flacăra cu poetul Ştefan Dumitrescu. Tânărul poet a citit la prima şedinţă a Cenaclului Flacăra un volum întreg de poezie, intitulat „NICOLAE LABIŞ-PORTRET COSMOGONIC”, volum care a impresionat puternic  asistenţa. Cu acest prilej Adrian Păunescu a afirmat despre Ştefan Dumitrescu: „Ştefan Dumitrescu este o şansă a literaturii române. Ştefan Dumitrescu este o mare şansă a literaturii române!”

Şi criticul literar Şerban Cioculescu, participant la deschiderea cenaclului Flacăra, a fost impresionat de poezia lui Ştefan Dumitrescu, afirmând  despre el: „Ştefan Dumitrescu este un poet foarte interesant şi îl voi urmări cu toată atenţia” (Şerban Cioculescu, Flacăra, 1973)

Şi scriitorul şi omul de ştiinţă Ioan Crişan a văzut în Ştefan Dumitrescu un mare scriitor încă din anul 1973. „Ştefan Dumitrescu este un scriitor profund şi serios. Este din acei scriitori care dau conţinut unei epoci întregi.” (Ion Crişan, scriitor, om de ştiinţă, 1973)

Multe din manuscrisele lui Ştefan Dumitrescu,  pentru că nu aveau nici o şansă să treacă de cenzură, au circulat în anii comunismului „pe sub mână”. De aceea cărţile scriitorului nu au putut să fie publicate în perioada comunistă. După 1990  cărţile lui aveau să vadă lumina tiparului una după alata. Mai ales că scriitorul făcea parte din Grupul Renaşterea, care-l cooptase încă din anul 1976 în rândurile sale, Grup care  îi ajuta pe tinerii creatori foarte dotaţi să realizeze descoperiri, să creeze teorii şi opere literare şi ştiinţifice, care aveau mai târziu dă declanşeze în România un fel de Renaştere culturală, Renaştere care să tragă după ea întreaga societate românească…Din păcate Intelectualitatea românească şi poporul român, societatea românească sunt prea bolnave, prea lipsite de energie,  sunt suicidale ca să  fie capabile să declanşeze o Renaştere. Noi, românii, suntem buni numai să ne asasinăm valorile, să ne promovăm lichele, nulităţile şi hoţii,  şi  să aruncăm cu lături unii în alţii. Acesta este modul foarte eficient prin care ne sinucidem.

Aşa cum spuneam, încă de la primele lucrări ale lui Ştefan Dumitrescu mi-am dat seama că mă aflu în faţa unui scriitor aparte, nu numai foarte talentat, care arde ca o flacără, care  vine în literatură cu o forţă teribilă, dar care are o altă „mărime”, altă dimensiune, alt calibru, se află pe un nivel european, este scriitor de talie europeană, sau mondială, ca Thomas Mann,  ca Albert Camus, ca Garcia Marquez. Cum este în muzică George Enescu, de pildă, în comparaţie cu ceilalţi compozitori români. Creaţia lui literară, fie că era vorba despre volumele de poezie, de  proză, de romane, de teatru „suna” altfel,  nu suna deloc localist, avea un timbru european, avea o dimensiune europeană. De altfel în prezentarea lui Ştefan Dumitrescu Ana Blandiana sesizase, intuise  adevărul acesta, când scriitorul avea doar 21 de ani, când afirmase că : „Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referinţă. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate şi se cântă din ruine ca din fluiere” şi „suflet lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo”.

Ştefan Dumitrescu este într-adevăr „punte” între clasic şi modern, punte între spirtul naţional şi cel universal, punte între real şi transcendent. Credem că l-am definit foarte bine într-o Cronică literară, scrisă în anul 1993, un fragment din această Cronică fiind pus pe coperta a patra a cărţii de proză  „Matca Ancestrală”, 1993.  Iată o „fotografie” cât se poate de reală a scriitorului, aşa cum l-am văzut atunci în 1993 : „Poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar, filozof, analist politic, omul acesta atât de cuminte, cu o expresie de copil care se miră veşnic, este una dintre cele mai ardente şi mai neliniştite conştiinţe ale veacului lui. Când românii îl vor cunoaşte cu adevărat, în toată adâncimea şi profunzimea operei lui pe Ştefan Dumitrescu, se vor mira că un scriitor de talia lui Thomas Mann, a lui Albert Camus s-a aflat, fără să-l cunoască, printre ei. La sfârşitul acestui veac, Ştefan Dumitrescu este vârful de lance al literaturii române împlântat adânc în universalitate. L-aş compara cu Mircea Eliade, dacă nu aş şti, cunoscându-i o mare parte din operă, că Ştefan Dumitrescu nu seamănă decât cu el însuşi” (Francesca Pini, critic literar, coperta a IV-a a cărţii  “Matca ancestrală”, 1993)

Tot în acelaşi an scriitorul Ion Zubaşcu, observa şi el că scriitorul Ştefan Dumitrescu face parte din acea tipologia foarte rară a „scriitorilor totali”, a creatorilor care se manifestă pe un spaţiu larg de creaţie, care deschid noi „căi” în cultură şi care întemeiază „Şcoli” în timpul vieţii lor. Iată ce scria dl Ion Zubaşcu în revista „Magazin”, la care era redactor, tot în acelaşi an, 1993, când scriitorul avea 43 de ani : „Ştefan Dumitrescu:  În tot ceea ce faceţi şi gândiţi aveţi mai degrabă aura unui întemeietor. Cred că ar trebui să faceţi şcoală în jurul dumneavoastră, lucrând direct asupra destinelor vii prin elevii care ar putea să vă continue lucrarea, întemeind cetăţi de spirit la fel de durabile ca şi cele create la umbra măslinilor antici. Trăim vremuri prea mărunte şi interesate pecuniar ca să găsiţi o revistă deschisă imediat spre ceea ce gândiţi. Singura soluţie ar fi să vă adresaţi unei edituri ca Humanitas, care ar putea fi interesată de anvergura viziunilor dumneavoastră. (Ion Zubaşcu, scriitor, Revista Expres-Magazin, nr. 4, 1993)

Foarte talentat, aşa cum îl prezenta Ana Blandiana (Şt D. a scris întâi poezie), cum a scris despre el cronicarul literar de la Revista Realitatea, Dumi Nedelcu  („Dacă citind versurile lui Ştefan Dumitrescu rămânem undeva între real şi ideal, lecturând romanul său “Delirul”, continuarea capodoperei lui M. Preda, suntem stupefiaţi de talentul şi originalitatea sa. Romanul va fi în curând tipărit şi îl recomandăm tuturor iubitorilor de literatură adevărată” Dumi Nedelcu, revista “Realitatea”, Galaţi, iunie 2000) şi aşa cum avea  să-i scrie  într-un  text emoţionant scriitorul Doru Moţoc, Ştefan Dumitrescu este mai întâi de toate un mare poet : „Ai scris o carte de poezie de dragoste absolut excepţională („MUNTELE ÎNCĂRCAT DE DRAGOSTE”. Editura Marea Neagră”). E tot ce am citit mai frumos si mai nobil în ultimii ani, când poezia noastră a fost sufocată de un val de lături şi pornografie abjectă. Faptul ca tu mai ţii încă steagul sus îmi dă curaj. Dar încă o odată şi încă o dată  îmi dau seama câtă dreptate ai avut când ai pus acel fantastic diagnostic ca suntem un popor axiofag. Aşa e! Nu ne preţuim valorile autentice, nu le cultivam, nu ştim sa le impunem atenţiei lumii. Ce păcat!” (29.05. 2008  Doru Moţoc)

Dar Ştefan Dumitrescu  este şi un romancier cu o forţă teribilă,  care investighează continentul interior al Fenomenului uman, pătrunzând în profunzimea lui, descriindu-i pliurile „fundului oceanului” uman cu o acurateţe şi cu un umanism care te impresionează. De aceea îl comparam eu în textul de mai sus cu Thomas Mann, cu Albert Camus.

Iată cum îl vedea scriitorul Alexandru Magereanu pe Ştefan Dumitrescu în urma lecturii romanului său „Delirul, vol II”, continuare la romanul „Delirul, vol I, de Marin Preda, aşa cum l-ar fi scris aceasta (romanul „Delirul, vol II, credem sincer că a fost inspirat din cealaltă dimensiune de spiritul lui Marin Preda, caz foarte rar în literatura universală n.n): „ Dragă Ştefane! Ţi-am citit pe nerăsuflate romanul lui Moromete („Delirul, vol II”, continuare la „Delirul, vol I”, de Marin Preda)  şi mi-a plăcut foarte mult cum l-ai scris. Eu îţi spun, lasă la o parte orice alte preocupări şi treci şi scrie romane! Ai talent cu carul, nu-l irosi. Profită de el şi dă-i Ţării şi literaturii noastre opere nepieritoare! Profită de vârsta ce o ai şi de viaţă care îţi oferă atâtea posibilităţi şi vei rămâne de neuitat pentru cititori, pentru ţară. Ai o putere de „magnet” în  fiecare cuvânt scris ! Ai o putere deosebită de a prinde şi cuprinde viaţa! Ai deja o experienţă valoroasă în ale scrisului! Nu-ţi va fi greu să reuşeşti. Deci, scrie, dragă Ştefane !” (Alexandru Magereanu, poet, Oradea, 80 de ani)

Dar Ştefan Dumitrescu este şi un dramaturg foarte talentat. Este cu siguranţă unul dintre marii dramaturgi ai lumii, dând piese de teatru mai valoroase decât ale lui Camus şi Sartre, ale lui Tennesse Williams, sau Muller. Iată ce  impresia le-au făcut piesele lui Dumitrescu unor oameni de teatru, care au vrut realmente să-l ajute să-i fie  jucate piesele : Liviu Ciulei, marele regizor, îi spunea într-o scrisoare autorului „Râsului” : „“Înţeleg de ce acum treizeci de ani Teatrul Mic a pus piesa (piesa de teatru  “Râsul” n.n) la sertar. Desigur i-a speriat – pe atunci, stilul modern al piesei – şi îşi făceau gânduri despre posibilele aluzii şi comparaţii cu prezentul. Să sperăm că Dumnezeu îmi va da putere s-o vedem montată pe scena teatrului Bulandra.” (Liviu Ciulei). Actorul român, Celestin Duca, stabilit la Paris dorea să-l ajute pe Ştefan Dumitrescu să-i fie montată la Paris piesa de teatru „Râsul” : „Am citit piesa d-vs de teatru “Râsul, (despre care criticul  de teatru Valentin Silvestru îi spunea autorului că „este una dintre cele mai mari piese de teatru ale dramaturgiei europene”n. n) şi am găsit-o originală, interesantă şi amuzantă ! Sunt alături de dumneavoastră. Vă voi ajuta să spargeţi crusta indiferenţei. Intenţionez s-o dau la Theatre de Poche, înfiinţat de Eugen Ionesco, unde şi-a jucat piesele lui de teatru şi în virtutea cărora a ajuns membru al Academiei Franceze. De-asemenea, mă gândesc s-o dau unui actor, foarte cunoscut în Franţa, care stăpâneşte în mod desăvârşit arta de a râde.” (Celestin Duca. 16 iulie 2000, Paris)

Şi profesorul universitar de teatralogie, academicianul Ion Toboşaru vorbea admirativ despre talentul şi despre vocaţia teatrului,  la Ştefan Dumitrescu: „Vocaţia pentru scrisul consacrat teatrului prinde culorile certitudinii. “Râsul” lui Ştefan Dumitrescu  se constituie ca un “op” solid sub raportul construcţiei, al problematicii ce stimulează interes şi al expresiei literare expresive. Talentul este vizibil, ca şi experienţa dramaturgică. Inventiv, inteligent, profund, aluziv – document şi ficţiune, artă a portretului moral şi a intensităţii conflictuale – omul şi drama alcătuiesc o structură pe care breasla se cere a depune efort spre justiţiară proiecţie şi proiectare“. Profesor universitar, doctor, academician, Ion Toboşaru, estetician. Text apărut pe coperta a IV-a a cărţii “ Dicţionarul complet al dramaturgiei lui I. L Caragiale.”  Scriitoarea  argentiniană de origine română Alina Diaconu, care i-a tradus poeme şi povestiri publicându-le în Argentina, a văzut  şi domnia sa că se află în faţa unui mare scriitor  „Va felicit, sunteţi un mare scriitor, îmi pare nespus de bine să fi luat aşa contact cu Dv.” (28 iulie  2007, Alina Diaconu, Scriitoare româno-argentiniană, stabilită în Argentina)

Sunt foarte fericită ca la cei peste 70 de ani ai mei am văzut cu mult timp înaintea altora în mai tânărul meu confrate, dl Ştefan Dumitrescu,  un scriitor de anvergură europeană, un scriitor la fel de mare, dacă nu mai mare ca mulţi  Scriitori care au luat premiul Nobel. Rămân ca şi în 1994 la convingerea că nu sunt mulţi scriitori în plan mondial care să fie „scriitori totali”,  care să dea opere de valoare europeană în toate genurile literaturii, şi care mai sunt, ca scriitorul român, celebru, Mircea  Eliade, şi oameni de ştiinţă. Iată ce scriam despre Ştefan Dumitrescu în 1994, sunt de acum aproape 20 de ani: „Ştefan Dumitrescu este la ora actuală unul dintre scriitorii români cu cea mai vastă şi profundă operă. Tipul scriitorului total, şi al omului total, Stefan Dumitrescu a dat romane care vor avea celebritatea romanelor lui Marquez, piese de teatru care ne vor cutremura conştiinţa veacuri de aici înainte, eseuri cu un orizont al sintezei impresionant, o “Istorie a dramaturgiei româneşti”, dar şi poezii pentru copii de o gingăşie infinită. În volumul de faţă, un volum de poezie impresionant, ţipându-şi dragostea lui pentru Basarabia, dar si conştiinţa de “RANĂ” adâncă a fiinţei naţionale, Ştefan Dumitrescu ne aduce în modul cel mai dureros aminte că suntem români, că suntem o FIINŢĂ cu Simţirea şi Conştiinţa îndoliată!” (Francesca Pini, lector universitar,  1994).

Puţin ştiu că Ştefan Dumitrescu, unul dintre membrii importanţi ai Biroului de Viitorologie de la Bucureşti, este cel care a descoperit al Treilea mare Tip de Inteligenţă (scriitorul este Licenţiat al Facultăţii de Filozofie, Bucureşti, 1973, domeniile lui fiind Psihologia, Pedagogia, Sociologia, Economia, Viitorologia, domenii în care  a dat lucrări de valoare) pe care l-a denumit „Inteligenţa pozitivă şi Inteligenţa negativă”. Că este autorul unei lucruri de importanţă capitală, care revoluţionează Ştiinţa economică, lucrare intitulată „NOUA ŞTIINŢĂ ECONOMICĂ A SECOLULUI XXI SAU PSIHO-ECONOMIA”, în care este descrisă descoperirea Sistemului economic al viitorului, denumit de autor „SISTEMUL SOCIO-ECONOMIC DE EVOLUŢIE”, Sistem economic care nu cunoaşte fenomenul şomajului şi al crizelor economice, şi care probabil va salva Civilizaţia umană din această criză teribilă,  artificială dar şi naturală, pe care o parcurgem.

 

Că Ştefan Dumitrescu  este cel care a descoperit „METODA PRIN CARE ŢĂRILE POT SĂ IASĂ DIN CRIZA ECONOMICĂ ACTUALĂ FOARTE UŞOR, ÎNTR-O PERIOADĂ SCURTĂ DE TIMP, FĂRĂ SĂ FIE MICŞORATE SALARIILE ŞI PENSIILE, FĂRĂ SĂ FIE MĂRITE IMPOZITELE ŞI TAXELE ŞI FĂRĂ SĂ FIE DAŢI OAMENII AFARĂ DIN SLUJBE” (Lucrare publicată în serial în revista „Destine”, a Societăţii Scriitorilor români din Canada)

Aceste descoperiri ale lui Dumitrescu ar putea salva de la suferinţă, de la stres şi de la umilinţă miliarde de oameni…Poate aude cine trebuie… Alte lucrări ştiinţifice ale autorului, care ar putea deveni best-seller mondial, şi ar face foarte mult bine oamenilor, sunt lucrările „Teoria Revoluţiei Binelui” şi „ Psihoterapia şi Educaţia  prin Bine!”

Ştefan Dumitrescu se aseamănă cu Mircea Eliade, cum spuneam, adică este autorul unei opere literare  de valoare, foarte complexă , abordând un mare număr de teme, de idei, de mituri, pe care le interpretează într-o viziune unitară, originală, dar este şi creatorul unei opere ştiinţifice, în domeniul Ştiinţelor sociale, extraordinară, o operă de pionierat, prin care deschide noi orizonturi în cunoaşterea umană. Ştefan Dumitrescu este prin excelenţă o mite de sinteză,  de anvergură, de aceea vom constata că opera literară şi opera ştiinţifică se întrepătrund, se îmbogăţesc una pe alta.  Prin întreaga sa operă Ştefan Dumitrescu se adaugă în plan universal triadei Mircea Eliade, Eugen Ionescu (fiind autorul unei opere dramaturgice originale, de mare valoare) şi Emil Cioran, Dumitrescu, fiind un eseist de substanţă,  cu o putere de analiză şi de re-interpretare uimitoare Nu ne îndoim că începând să fie publicat de Marile Edituri occidentale Ştefan Dumitrescu va impresiona  cititorul şi îl va câştiga.

Spuneam că Ştefan Dumitrescu este propus de mulţi ani la Premiul Nobel de Fundaţii culturale, cum ar fi Fundaţia Culturală  Ajutorul românesc, Fundaţia Ţara,  de Societăţi ale scriitorilor, cum ar fi Societatea scriitorilor români din Basarabia, de mai multe personalităţi culturale, Edituri, Reviste de cultură.  Redăm mai jos propunerea pentru Premiul Nobel transmisă Comitetului pentru decernarea Premiului Nobel de la Stockholm de Societatea Scriitorilor români din Moldava, care ne-a impresionat prin esenţialitatea şi obiectivitatea sa.

 

NOBEL

Det Norske Nobelinstitutt

Henrik Ibsens gate 51,

N-0255 OSLO 

 +47 22 12 93 10    FAX

 

SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMÂNI DIN BASARABIA

PROPUNEREA PENTRU DECERNAREA  PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ SCRIITORULUI ROMÂN, ŞTEFAN DUMITRESCU, ADRESATĂ COMITETULUI  PENTRU DECERNAREA  PREMIULUI NOBEL PENTRU LITERATURĂ DE LA STOCKHOLM

 

Societatea Scriitorilor Români din Basarabia, ce are drept scop dezvoltarea procesului literar, consolidarea şi renaşterea spiritualităţii româneşti în Moldova, educaţia patriotică în baza tradiţiilor istorice naţionale, educaţia lingvistică a tuturor generaţiilor, cultivarea în rândurile membrilor asociaţiei a eului şi tradiţiilor strămoşeşti, îl propune pe Scriitorul Ştefan Dumitrescu atenţiei Comitetului pentru Acordarea  premiului Nobel, de la Stockholm.

Motivaţia propunerii noastre: în timpul de faţă scriitorul Ştefan Dumitrescu este un scriitor cu o vastă şi profundă operă literară. Impresionează foarte mult profunzimea gândurilor sale referitor la destinul fiinţei umane, dragostea lui neţărmurită faţă de Măria sa, Omul.

Scriitor total şi om total, Domnia sa a marcat literatura noastră contemporană, creând opere nepieritoare, ce au o valoare universală.

Îi urăm mari succese  în drumul  lui nobil către obţinerea premiului Nobel pentru literatură.

Dumnezeu să-l binecuvânteze!

 

MIHAI CIUBOTARU

PREŞEDINTE AL SOCIETĂŢII SCRIITORILOR ROMÂN   DIN BASARABIA 

20 septembrie 2010

str. Albisoara 84/5 ap. 13

 MD-2005, mun. Chişinău, R. Moldova

 

ROMANIAN WRITERS SOCIETY FROM BASARABIA

PROPOSAL FOR AWARDING THE NOBEL PRIZE FOR LITERATURE TO THE ROMANIAN WRITER STEFAN DUMITRESCU SENT TO THE COMMITTEE FOR  AWARDING THE NOBEL PRIZE FOR LITERATURE

 

The Romanian Writers Society from The Republic of Basarabia, whose target is to promote and develop the literary process, consolidation and rebirth of the Romanian spirituality in Moldova, the  patriotic education on the basis of the national historical traditions, linguistic education of all the generations, to cultivate among the members of this association the particular Romanian  nature and the ancient traditions, proposes the writer Stefan Dumitrescu to the Committee for Awarding the Nobel Prize fot Literature from Stockholm.

The reason of our proposal : nowadays the writer Stefan Dumitrescu is a writer with a vast and deep literary work. We are very much impressed by the depth of his thoughts about the destiny of hunam beings, his  infinite  love for His Majesty… The  Man.

A total writer and a total man, he is a remarkable personality in our contemporary literature, creating immortal universal value works.

We wish him good luck and great success in his nobel way to be awarded the Nobel Prize for Literature! 

May God bless him!!! 

 

MIHAI CIUBOTARU

PRESIDENT OF THE ROMANIAN WRITERS FROM  BASARABIA

20th of September 2 010                   

str. Albisoara 84/5 ap. 13

MD-2005, Chişinău, Republic of. Moldova

 

***

Cred sincer că aceste cuvinte îl prind şi îl cuprind, şi îl redau cel mai bine pe Ştefan Dumitrescu: „Ştefan Dumitrescu este dintre acei scriitori care vin într-o literatură cu o forţă teribilă. Cărţile pe care l-a scris acesta, fie că sunt romane, cărţi de povestiri, eseuri, piese de teatru sau volume de poezii sunt cele mai multe cutremurătoare, impresionante, dezvăluind dramatismul, durerea, adâncimea abisală a psihologiei umane, absurdul şi paradoxul condiţiei şi al naturii umane. Dar toate aceste lucrări au în adâncul lor un fior de o gingăşie, de o delicateţe, de o frumuseţe strălucitoare, aş spune. Această dimensiune a creaţiei lui se vede mai ales în literatura pentru copii, foarte bogată, pe care ne-a dat-o acest autor. Fie că este vorba despre basmele, povestirile şi volumele de poezii pentru copii!”

(Francesca Pini, critic literar, 1995. – text aflat pe coperta a patra a romanului „ŞI TU VEI FI VĂZDUH”, apărut la Editura   Anamarol,  Bucureşti, 2007)

 PUBLICAT AZI 3. 10. 2017   ȘTEFAN DUMITRESCU